Impresii Cabana Omu(2500 m altitudine)

Cică mai sus de atât nu ai unde să urci, în ţara noastră, decât dacă iei o scară şi te urci în cer. Sau… nu iei scară…

Deci am plecat de la Cabana Mălăieşti. Dimineaţa, cât mai devreme. Nu chiar la 7… dar un 8.30 să fi fost. Pentru că am luat un mic dejun săţios şi am băut, din nou, cel mai bun ceai din lume! Desigur, ne-am aprovizionat cu apă de la izvor. Nu prea multă, dar nici prea puţină. Ştiam că la Omu nu mai găsim, decât de cumpărat. Iar pană acolo izvoare nu mai sunt!

Drumul a fost un urcuş continuu pe o potecă şerpuid de-a lungul muntelui, printre nori pe alocuri. Un drum de vis! Ne-am oprit la fiecare cotitură să mai facem câteva fotografii şi, eu, să mai strâng un pic de cimbrişor! Prinsesem drag de aroma lui unică! Şi e bun şi la ceai şi la mâncare…

Steluţu rămăsese fără loc pe cardul foto, eu nu mai aveam chef să fac poze – preferam să mă bucur de peisaj – aşa că i-am dat cardul meu. Aparatul lui face şi panorame, al meu nu! Şi am devenit asemeni omului din dreapta şoferului, care doar merge, priveşte pe fereastră şi culege cimbrişor.

No, partea faină a fost că ne-a prins ploaia. Şi, după Curmătura Caprelor –  unde ne-am oprit să punem pe noi toate hainele din rucsac. Că se făcuse un frig de îţi îngheţau mâinile. Instant. Am avut parte şi de măzăriche. Muuult timp! Bocancii mei, impermeabili, nu au făcut faţă! Intrase apa în ei şi pe sus, şi pe la şireturi, iar picioarele mele erau de acum zbărcite de atâta apă. Şi îngheţate. Dar, serios vă zic, drumul a meritat din plin! Peisajul era incredibil!

E drept că drumul acesta nu e recomandat pe vreme nefavorabilă, dar şi mai drept e că tocmai pe această vreme ai parte de cel mai frumos peisaj!

Datorită norilor care se tot jucau: ba plouau, ba dădeau cu gheaţă, ba fugeau şi lăsau soarele să iasă! Acolo totul se schimbă în câteva minute şi râmâi, efectiv, mut în faţa peisajului creat de tot acest joc al norilor! Acum eram printre nori – sau ceaţă – acum deasupra lor! Acum ieşea soarele şi cerul, de un incredibil albastru, punea intr-o lumină şi mai incredibilă verdele de dedesubt! Acum un nor pufos, alb, dădea buzna din vale şi lăsa oraşul la vedere – să fi fost Buşteniul sau Rucărul… cine ştie şi cui îi pasă…

Ajunsesem la 300 de m de Cabana Omu. Îngheţati. Muraţi la picioare. Dar nu ne înduram să ne dezlipim de nori şi să ne cazam… Schimbarea aceea continuă de decor ne ţinea cu sufletul la gură! Am dat jos pelerinele de ploaie – care se uscaseră rapid sub razele soarelui care acum dogorea. Şi făceam fotografii într-una. Eu cu telefonul. Luluţul cu aparatul lui.

Şi bine am făcut, căci nu a durat mult furmuseţea aceea… Norii aceia albi, veniţi cumva din vale, s-au risipit repede şi soarele şi-a intrat deplin in drepturi. Trona acum liber pe tot cerul.

La Cabana Omu… Cabanierul, sărmanul, e unul blazat. Chiar uşor neprimitor… Fără zâmbete. Încrancenat şi supărat. Nu părea să se înţeleagă prea bine cu femeia care, cred, era acolo pentru curăţenie şi, poate, bucătărie. Căci ea nu mişca nimic fără ca el să îi spună. Cine ştie ce divergenţe or fi avut!?

În fine… Ce să mai zici cand ajungi murat la picioare, după un drum de… 6 ore… urcuş pieptiş?! Mulţumesc!  Că e deschisă cabana! Că au paturi – la priciuri – libere! Că au făcutfocul  în cameră! Că ai găsit un ceai cald, ba şi o sticlă cu apă – chiar dacă costa cât una de bere, adică 8 lei! Ba şi o ciorbă caldă, cam lungă, de legume. Cu borş şi leuştean.

Dimineaţă am avut şi câte o omletă. Nu la fel de bună ca ouăle ochiuri de la Mălăieşti şi Diham, dar bună şi ea! Şi uite aşa trecu uşor peste atitudinea neprietenoasă a cabanierului de la Omu! Bine că îşi fac treaba şi că uşa e deschisă! Mulţumim!

Ceaiul e şi aici îndulcit. Prea îndulcit! – Cred că e bine ca pe munte să îl bei aşa, cine ştie… Dulce de ţi se lipesc buzele! Probabil e bun după ce ai făcut efort… Habar nu am, dar ştiu că l-am băut cu mare pofta alături de o felie de pâine cu caşcaval! O fost delicios! Fudulie totală!

Ne-am dat seama că nu mai aveam timp să prindem telecabina de la Babele, aşa că, chiar dacă era abia ora 17, am decis să înnoptăm acolo. La priciuri. Steluţu, cum îi e firea, a adormit imediat. Eu, m-am mai fâţâit. Vreo două ore. Când mi se făcuse somn, în sfârşit, el s-a trezit cu chef de fotografiat apusul! Asta însemna să mergem vreo 300 de m pe o culme, lângă cabană…

-No! No! No! Du-te tu… Eu îmi iau o cană de vin fiert şi stau aici să îti fac cu mâna!

Mai avusesem una, dar Luluţă mi-o băuse… Da! Da! El! Probabil de aceea dormise fără probleme cele două ore… Iaca dovada!

-Ia-mi şi mie un ceai…

A mai trecut o oră… eu picam de somn, el vroia să mai stea să fotografieze stelele şi luna şi semiluna şi pe mine cu luna în cap şi…

-Băi, eu merg la priciul meu, tu fă ce vrei. Mi-i somn de nu mai pot…

Probabil şi de la vinul fiert. Şi de la căldura din cameră… Şi de la tot efortul din ultimele 3 zile… Am avut parte de cel mai odihnitor somnic din viaţa mea… Acolo, la Cabana Omu, la priciuri! Cine ar fi crezut?!

Când am făcut ochi, dimineaţă, eram ultima rămasă în pătuţ. Toţi ceilalţi îşi strânseseră deja bagajul! Iar Luluţu lipsea cu desăvârşire!

-Sigur s-a dus să facă fotografii cu răsăritul…

Aşa era. El era treaz de vreo două ore. Ţopăise pe toate culmile de pe lângă cabană şi pozase soarele şi norii şi crucile şi staţia meteo care se vedea în zare.

Se anunţa o zi însorită. Fără fir de ploaie. Dar era încă friguţ la ora 8 când am pornit-o către Babele şi Sfinx.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *