Când universul s-a oprit pe loc şi te aşteaptă

Plouă. Privesc căsuţele printre picurii care se scurg pe fereastră. Căsuţele din Anglia. Este o dimineaţă molcomă, de toamnă. Linişte, împăcare şi pace…

…………………………………………

Da, suntem iar în Anglia. A fost o decizie de moment, luată într-o zi de luni. Pe 1 octombie, mai exact… I-am spus, mai mult într-o doară, lui Luluţă, că ar fi vremea să ne întoarcem în Anglia. Vorbeam de câteva zile despre asta, dar nu făcusem nimic concret. De data asta, însă, ideea l-a mobilizat, a pus mâna pe telefon şi le-a aranjat toate. După mai puţin de o oră, zâmbind misterios, mi-a spus:

-Joi trebuie să fim la induction la Sainsbury’s. E libera vechea noastră cameră. Am luat şi biletele de avion. Totul e aranjat.

Am rămas cu gura căscată. La propriu. Nu. Nu glumea!

-Ce zici?… a continuat el…

-… Poi… dacă am intrat în horă, hai să jucăm. O schimbare e binevenită… Când e zborul?

-Mâine dimineaţă la ora 6. Plecăm din Constanţa la 12 noaptea.

Mai aveam 6 ore să punem lucrurile în ordine pe acasă şi să ne facem bagajele!!!

Iar frigiderul era plin! Căci în ziua aceea făcusem aprovizionarea! L-am sunat pe Simba să îi dau vestea şi să îl întreb dacă poate trece pe la noi, că aveam să îi dau mai multe chestii. Spre plăcuta mea surprindere, a zis că vine! Asta era minunat, căci vroiam să îl văd înainte de plecare…

Bun! Toate lucrurile păreau să se lege, să se croşeteze, să ducă spre o nouă experienţă.

De data asta, de lungă durată. Pentru că… sunt hotărâtă să fac ceea ce mi-am propus, iar pentru asta e nevoie de mai mulţi bănuţi. Iar ei acum vin.

 

Bănuiesc că vă întrebaţi ce s-a întâmplat… Eu, neam de opincă, păţit deja cu Anglia – unde mi se păruse viaţa plictitistor de frumoasă… Să decid să revin aici… Pentru un plan de 5 ani. Cel puţin… Poi au fost mai multe… Godeniul nu mai poate fi locul nostru… Manifestaţiile din 10 august mi-au lăsat un gust amar… Sentimentul că nu se vor schimba prea curând lucrurile şi eu am deja 45 de ani şi nici o perspecrivă pentru vârsta frumoasă a înţelepciunii – nu vreau să fiu o povară pentru fiimiu!… Faptul că de 3 ani am un job care îmi permite să trăiesc şi să pun sume mici-mici deoparte – cât să mai fac câte un cadou celor dragi… E drept, un job pe care îl pot face de oriunde, dar de care, sincer, mă cam plictisisem…

Da! Categoric! Vroiam o schimbare!

Aşa că nu a fost greu să lăsăm în urmă casuţa noastră, abia renovată, dotată cu tot ce este necesar… Florile din fereastră – sper să se gândească vreun vecin să aibe grijă de ele… Să lăsăm totul în urmă, bine pus la punct pentru când vom reveni în concediu, la vară, şi să pornim pe un nou drum.

Deci, am plecat luni, 1 octombie, ora 00:00 din Constanţa. Spre aeroportul Bucureşti. Zborul era până în Franţa. Am avut timp berechet să ne rupem ciubotele vizitând Parisul. Desigur, turnul Eiffel, o raită pe lângă Louvre, o luuungă peregrinare de-a lungul Senei… Cu trolerele după noi şi câte un rucsac în spate. Rucsac care devenea tot mai greu… Luluţu le tot verifica şi le tot schimba, încercând să mi-l dea mie pe cel mai uşor, dar, nuştiu cum se făcea, că, odată ajuns pe umerii mei, lua în greutate, frate!

Parisul?! E un oraş frumos! Dacă îţi plac oraşele! Am văzut şi şobolani! Probabil nişte pisici le-ar fi de folos… Au nişte wc-uri haioase tare: nişte cage-uri mari, pe trotuare. Când ieşi, se închide uşa în urma ta şi, automat se face curăţirea vaselor din interior. No, am reuşit să stric unul! Că uşa nu s-a mai închis, iar Luluţu avea şi el nevoie. Nu era bai că nu se autocurăţase buda, ci  că acum îl vedea toată lumea ce face el acolo înauntru! Că intrase şi aştepta nerăbdător. Afară, îşi aştepta rândul şi un rus rătăcit prin Paris. Un nene amiabil. Un pic smucit. Mi-a amintit de viching. Nu vorbea nenea decât ruseşte. Şi ne tot spunea ceva. Noi nu îl înţelegeam. Până la urmă a foslosit o aplicaţie pe telefon şi ne-a tradus în engleză. Zicea că uşa nu se închide pentru autocurăţenie decât dacă e liber spaţiul. S-a dovedit că uşa nu se închidea nicicum. Aşa că a trebuit să plecăm să găsim altă minune de WC. Din fericire sunt marcate pe hartă! Android să ai!

Alte impresii?

E plin de negri. Care vând orice! De la turnuleţe Eiffel – cu beculeţe, fără beculeţe, cu leduri, fără leduri, breloc, nebreloc, auriu, argintiu, cupruriu… până la căciuli cu moţuri de blană! Haioase tare! Când adia vântul, ziceai că au prins viaţă! Păreau să se mişte acolo, pe trotuar! Şi fug de rup pământul, ca la un semn! Probabil când vine poliţia. Toate obiectele expuse pentru vânzare sunt aşezate pe un fel de pânză de doc. Un fel de sac mare, necusut pe margini. Cu mânere magice. Când se dă semnul acela misterios, în doar o secundă, ei au apucat mânerele, şi-au strâns taraba şi au şi dispărut.

Ne-am oprit şi la o pizzerie – cafenea. Eu vroiam o cafea la Paris. Chiar dacă costa enorm! No, când am mai băut eu cafea în Paris, lângă turnul Eiffel?! Trebuia bifat. Dar nu puteam sta pe terasa aceea de pe trotuar, decât dacă comandam şi ceva de mâncare. Aşa că am cerut şi o pizza, vegetariană, la două farfurii. A fost binevenită sticla cu apă pe care, din partea casei, ne-au pus-o pe masă! Am terminat-o imediat!

Ziua aceasta de plimbare prin Paris a fost una înnorată. M-aş întoarce acolo, pentru o plimbare printre străduţele mai mici, într-o zi însorită. Dar nu aş sta mai mult de 2 zile acolo. Repet – e un oraş frumos, ai ce să fotografiezi, dacă îţi plac oraşele.

De acolo, cu EuroTrenul – ieeee! Prima dată cu el! – am ajuns în Londra.

A fost o experienţă inedită! Deci – autobuzul urcă într-un tren. Trenul străbate un tunel pe sub apă şi, după doar 40 de minute, iese pe insula britanică. Aşa am ajuns în Londra, din Paris, în doar 6 ore. Cu două ore mai devreme decât era estimat pe bilet! Drept urmare, am avut de aşteptat autobuzul care urma să ne ducă în Birmingham, şi pentru care cumpărasem deja bilete, de acasă, online!

Nu am vizitat Londra. Era 4 dimineaţa, era frig, eu eram obosită… Nu aş mai fi rezistat la încă un tur de forţă, noaptea, cu trolerul după mine. Am preferat să stăm în sala de aşteptare. Vreo 3 ore. Dar, din ce am văzut la plecare, când deja începuse să se lumineze, Londra merită şi ea vizitată – dar nu pentru muzee m-aş duce, ci pentru a lua străduţele la picior şi a fotografia oamenii şi clădirile. E un oraş frumos.

După Birmingham au urmat un tren până la Tamworth, şi încă un autobuz până în Birchmoor… Am ajuns în faţa căsuţei miercuri la ora 12 ziua. 3 octombrie. Mai aveam de aşteptat o oră venirea lui Ben – cel care ne-a intermediat inchirierea camerei. Aşa că ne-am aşezat confortabil pe troler – eu, că Luluţu a rămas în picioare… – am scos telefoanele care s-au conectat imediat la wiffie-ul din casă – aveam deja parolele setate. După o oră eram deja instalaţi cu contractul semnat. În alte 2 ore trebuia să vină şi comanda pe care o făcusem de acasă, online, pentru provizii. Căci ne gândisem la toate, frate! La cât eram de obosiţi, nu am mai fi fost în stare să mergem să facem şi aprovizionarea, aşa că plasasem comanda dinainte, cu două zile.

După două zile şi două nopţi petrecute pe drum, 4 autobuze, un avion şi un tren, eram în Anglia, în vechea nostră cameră, în vechea căsuţă cu vechii colegi – un bulgar, un englez şi un rus, în vechiul orăşel. Eu mi-am regăsit şi vechii safety shoes! Am mai găsit păturica, pernuţa şi alte câteva lucruri lăsate prin bucătărie. Iar a doua zi, la 6 dimineaţa, începeam lucru.

Era ca şi cum timpul se oprise în loc, pentru 4 luni jumate cât am fost noi în Romania. Totul ne aştepta în Anglia, neschimbat. Aşa că am reluat povestea de unde o lăsasem, de data asta cu un scop bine fixat.

Diferit e faptul că lucrăm în tura de după amiază, de la 14 la 22. Şi e mai bine! Căci nu mai trebuie să ne trezim la 4, frate! Înainte ajungeam acasă la ora 14, dar eram atât de obosiţi că nu puteam face mai nimic, înafară de un somn de nota 10! Adică dormeam toată ziua şi noaptea! Nimic în plus. Cu noul program, însă, avem dimineaţa liberă, suntem odihniţi şi putem face mai multe lucruri. Când ajungem acasă după lucru, dormim toată noaptea. Aşa cum e firesc. Eu deja sunt obişnuită cu munca de după amiază – de 3 ani am tot lucrat aşa. Pentru Luluţă a fost ceva nou, dar a ajuns şi el la concluzia că îi e mai bine aşa. Ar fi fost o problemă dacă aveam prieteni cu care vroiam să socializăm, iar ei lucrau dimineaţă. Dar suntem doar noi doi în povestea asta.

Într-un plan pe 5 ani. Pentru care sunt cât se poate de motivată! Acum sunt regina lolopului şi a paleţilor bine făcuţi. Căci ştiu pentru ce o fac.

1 thought on “Când universul s-a oprit pe loc şi te aşteaptă”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *