Da, poate fi! Senzaţia de eliberare şi uşurare pe care o ai când îţi dai demisia dintr-un job pe care îl deteşti clipă de clipă, este una benefică! Simţi cum fiecare celulă din corpul tău se scutură fericită! Cum fiecare fibra se destinde! Cum inima începe din nou să bată! Simţurile se trezesc la viaţă şi auzi din nou, vezi din nou, respiri din nou din toţi rărunchii!
Colegii îţi devin dragi! Le faci cadouri de plecare! Managerul cela care te-a chemat să îţi dea avertisment, e un erou! E salvatorul tău! Îi mulţumeşti noaptea, înainte de culcare!
E bine tare, fraţilor! Zău dacă nu aş prescrie demisia ca tratament pentru depresie!
Deci, recomand să vă angajaţi în job-uri de cacao, să staţi acolo o vreme cât să strângeţi un bănuţ ca să aveţi pentru zilele albe(numesc negre zilele de muncă şi albe zilele de nemuncă) şi apoi daţi-vă demisia! Tratament curat!
Iaca poznă! Aveam o rană la degetul mare. Cumva, buricul a crăpat, locul era mereu negru de la mizeria care trecea prin mănuşă şi, uneori, când mănuşa se agăţa de marginile îngroşate ale crăpăturii, rana se deschidea. Când stăteam acasă(rest day), rana se închidea, apoi, la lucru, după o zi, două, se redeschidea… Aşa m-a chinuit vreo 3 luni, cred… Ajuta faptul că îi puneam un plasture, dar acela nu rezista prea mult. Trebuia să am de rezervă la mine. Devenise un pic neplăcut, pentru că, atunci când se agăţa în mănuşă şi se redeschidea, ustura de te seca la inimă!
No, amu mă uit la degetul meu mare şi e complet refăcut! După numai câteva zile! Nimic nu se mai vede! E ca nou!
Două zile după demisie, am dormit ca un îngeraş ce sunt! Eu, care nu puteam adormi înainte de ora 12 noaptea, amu, la 9.30 pm, dormeam dusă! Da! Am dormit mai mult ca de obicei şi mai adânc… Lulu la fel. Parcă eram în convalescenţă. Nici mâncare nu ne-a trebuit prea multă!
Senzaţia de uşurare te urmăreşte câteva zile şi parcă pluteşti! Îi mulţumeşti universului că e de partea ta şi că are grijă de tine! Te reconectezi cu sufletul tău, care stătea pitit pe undeva prin cotloanele neştiute ale fiinţei tale! Îl simţi cum vibrează, din nou!
Am mai avut eu şi alte demisii, dar ca asta, aşa de reuşită şi de plină de satisfacţii, nu a fost niciuna! De ce oare?!
Ia să vedem… Înainte eram urmărită de teama că nu o să mai am ce mânca! Deşi rezerve aveam. Întotdeauna au fost cât să supravieţuiesc un an, poate şi mai mult. Desigur, cu chibzuială. Aşa e firea taurului – el trebuie să strângă. No, uneori e de folos. (Secretul e simplu – pui deoparte, întotdeauna, 10% din ceea ce câştigi. Cel puţin! Dacă poţi mai mult, şi mai bine! Şi, înainte da a cumpăra ceva, şezi cuminte şi întreabă-te serios dacă chiar ai nevoie de chestia aceea! O plăteşti cu ore din viaţa ta! Merită?! O să vezi că, de cele mai multe ori, te poţi lipsi de ea, fără probleme! Funcţionează, indiferent cât de mici sunt veniturile tale! Ideea e că omul are tendinţa de a cheltui fix cât câştigă! Zicea odată un coleg de pe la un serviciu: “Când aveam salariu mic, mâncam parizer, nu puteam pune nimic deoparte. Acum, că e mare, mănănc salam de Sibiu şi tot nu pot pune nimic deoparte!”).
Şi mai era şi programul bine instalat – “Cine nu munceşte, nu mănâncă”! Adică nu puteam sta, frate, liniştită, zen, dacă nu mă speteam muncind! Chiar dacă aveam ce mânca! Nu conta! Programul îşi făcea datoria! Mă făcea căutător de job, fix de a doua zi! În loc să şed domol, să mă bucur de linişte, să stau cu burta la soare, să îmi rezerv o perioadă de răgaz, de sabat, de reconectare cu mine însămi… Să mă duc la Godeni şi să copilăresc un pic… E, eu trebuia, dar cu orice chip! Trebuia să muncesc iar! Nu conta ce şi cum! Ceva să simt că muncesc!
Prost program! Ca să nu zic naşpa de tot… De unde o fi venit el, e prost rău…
E, cred că am reuşit să dezinstalez programul ăsta! Cum îmi dau seama?! Poi, e prima dată în viaţa mea când mă doare la bască că nu mai muncesc! Şi mă bucur din plin de viaţă! Desigur, într-un mod chibzuit! Nu o să vezi taur că face risipă…
Ca să fii bogat, nu îţi trebuie mult! Trebuie doar să consumi puţin. De calitate, desigur! Dar fără sulemeneli şi farafastâcuri! E, dacă mai ai şi o grădină (visul meu şi al lui Lulu), şi câteceva plantat pe acolo, e şi mai uşor să cheltui puţini bani. Iar lucru într-o grădină, pentru mine, nu e muncă, ci relaxare!
Deci am mai scăpat de un program cretin! Pot trăi foarte bine şi fără să muncesc! Iaca poznă!
Bine că am descoperit-o, totuşi, acum şi nu la 80 de ani!
So, e bună o demisie la casa omului! Te scoate la lumină! Te repune pe firul vieţii! Îţi dă aripi!
Serios vă spui!
Sigur – va urma –