Dimineaţă de Godeni

Ziua se anunţă însorită şi caniculară, iar satul zumzăie încă de la primele ore.
Oamenii pare să se fi trezit cu noaptea în cap, când aerul încă nu arde, pentru a mai roboti câteceva pe lângă casă. Nu contează ce, pentru că mereu este ceva de făcut, credeţi-mă!
Roua încă îmbraca iarba într-un strai argintiu şi rece. Răcoarea serii încă se lasa simţită. Motocoasele zumzăie. Păsările aproape că nu se mai aud.
E luni, aşa că, în tot vacarmul acesta, aud cum trece şi maşina de gunoi. Cu ochii încă închişi, îmbrac haina de carne şi îmi potrivesc mâinile, picioarele, gândurile în tiparul pe care l-am creat în viaţa asta. Deschid ochii încet şi rămân fascinată de pata aurie din colţul camerei, de pe podea. Acolo sunt papucii. O pereche gri, de băieţi, şi o pereche cu inimioare roşii, de fete. În dezordine, că după o noapte de nebunii. Pata aurie este o rază de soare care mângâie îmbrăţişarea papucilor. Parcă sunt un cuplu în soarele dimineţii.
Îmi trece, iar, prin minte, că, dacă aş ştii să pictez, colţul acela cu un scaun şi doi papuci îmbrăţişaţi şi poleiţi în aur, ar fi un subiect interesant. Apoi încerc să pun ordine în zarva aceea matinală, neaşteptată. Da, se aude clar o motocoasa… Poate două. O găină cotcodăceşte ca o placă stricată – o ştiu, e găina vecinilor – o mare lăudăroasă. După fiecare ou se bagă în seamă câte o jumătate de oră.
Pe stradă se aude trecând o căruţă – probabil se duc după prune… A, da! Acum se aude şi maşina de gunoi – întotdeaua trece înainte să ne trezim, aşa că tomberonul nostru rar este golit. Dar şi greu se umple, căci am învăţat să reciclam aproape tot.
Sunt puţin bulversată de zgomotul sau de larma de afară, dar mă mângâie faptul că nu e aşa mereu.
Dacă e bal, bal să fie! Mă scutur de leneveală, mă ridic pe marginea patului şi iau primul gând care trece pe lângă mine.
-Ma duc să pregătesc micul dejun!
O omletă cu ceapă albă acum luată din grădină şi brânză de capră şi o salată de rucola, castraveţi şi roşii. Pâinea e uscată, dar e făcută în casă şi bogată în seminţe. O ronţăim că şoriceii.
Apoi mă arunc în valuri! Cam aşa percep mersul în grădină şi în livadă. Îmi iau avânt, smulg din zbor coşuleţul de nuiele, şi pornesc la cules. De obicei mă întorc cu el plin de dovlecei, castraveţi, roşii, păstăi şi pere. Azi, însă, m-am oprit la cartofi. Lulu, după dezamăgirea unui lot unde nu s-a făcut mai nimic, a decis să nu îşi mai bată capul cu ei şi să îi lase în pământ. Pe un alt lot. Surpriză mare, însă! Am săpat acolo cu mâinile pe o porţiune mică şi aproape am umplut coşul cu cartofi roşii, mari, impecabili! De expoziţie!
Iau epicul paner pe braţ şi mă duc sub fereastra lui Lulu – încă era în casa lucrând la ceva pe calculator – şi îl strig. Ştie că e semnul să vadă recolta din coşuleţ.
Mijeşte capul de după perdele şi faţa i se luminează.
-S-au făcut?!
-Daaaa! Şi am scos doar de pe un petic micuţ! Vestea bună e că sunt la suprafaţă şi nu trebuie săpat după ei. Eu i-am scos cu mâinile goale pe ăştia. E păcat să îi lăsăm acolo, pentru că îi mănâncă melcii.
Până m-am înarmat eu cu sapă şi trei lădiţe, ieşise şi Lulu. S-a dus ţintă la cartofi şi s-a pus pe treabă.
Împreună, în mai puţin de jumătate de oră, am reuşit să scoatem în jur de 20 de kilograme de cartofi.
Mai e de lucru, dar am învăţat să ne dozăm efortul. Mai lăsăm şi pentru mâine.
Viaţa la ţara e grea, tihnită şi plină de învăţăminte. Dacă e să faci lucrurile în mod tradiţional, e greu. Bunicii noştri munceau mult, pentru că aşa era rânduiala atunci. Nu se lasa nicio prună pe jos, niciun cartof în pământ, niciun petic necosit. Totul era strâns cu sfinţenie şi folosit cumva. E firesc, erau dependenţi complet de ceea ce producea pământul. Ei nu cumpărau aproape nimic şi totul se făcea în casa – săpun, pânză, haine, mâncare, faină, mălai… Până şi casa se făcea în casă! Din pământ, balegă şi lemn!
Azi, însă, munca te poate doborâ, dacă nu o faci inteligent şi nu inovezi puţin lucrurile. Poţi începe cu o brazdă de permacultură – ca să nu mai sapi, să nu mai prăseşti, să nu mai uzi… Apoi cu îngrăşământ magnetic – ca să îţi triplezi recolta… Apoi cu un sistem de irigaţie natural prin picurare ca să nu îţi mai faci griji pentru secetă… Le iei treptat.
Este imperios necesar să nu uiţi să te relaxezi. Să te bucuri de ceea ce faci. De ceea ce te înconjoară. De viaţă.
După un an de trăi la ţară am înţeles că nu vom putea face niciodată ce făceau bunicii noştri. Erau alte vremuri. Viaţa era o luptă continuă pentru supravieţuire, aşa că oamenii trebuiau să muncească din zori şi până seară pentru a rândui totul ca la carte.
Azi, viaţa la ţară nu mai este axată de supravieţuire. Chiar dacă nu s-au făcut cartofii, poţi cumpăra. Sau roşiile. Sau ardeii. Nu vei muri de foame. În plus, suntem doar noi doi şi consumăm foarte puţin. Trei pere ne ajung jumătate de zi. O salată poate fi prânzul nostru. Dacă am făcut o mâncărică dintr-o varză, avem două zile.
În urmă cu o săptămână am tras de noi. Eu mai mult decât Lulu, care se trăsese la umbră când eu încă mă mai târâm prin soare, împingând maşina de tuns iarba. După cele 4 ore de muncă asiduă şi susţinută, a urmat o săptămână de zăcut în pat. Cu un săculeţ de sare pe piept, pentru că nu mai puteam respira. Plămânii mei se revoltau. Poi, asta e viaţa?!
Când am început iar să respir normal am simţit că am renăscut. Iar viaţa a căpătat alt sens. Mi-am promis să nu mai trag niciodată de mine pentru a face o treabă. Mai bine le las neterminate, decât să zac iar în pat ca un ocnaş, îmbrăcat în sare.
Viaţa devenise obositoare şi grea. Iar eu mă simţeam ca şi cum aveam doi metri de pământ deasupra.
Privesc în jur şi văd că mai sunt multe de făcut. Se vor face. Cumva, cândva.
Azi trebuia să vină meşterul pentru rezidit şi curăţat coş. Nu a venit. Asta e! O veni el mâine, când eu voi fi în hamac cu o carte bună în mână. Şi lucru asta este unul din acele lucruri greu de conceput de bunicii noştri… Dar asta e realitatea! Lumea s-a schimbat şi munca nu mai este necesară pentru a supravieţui, lenea este o virtute!
Şi, odată ce ai înţeles asta, viaţa la ţara poate deveni o binecuvântare!

1 thought on “Dimineaţă de Godeni”

  1. Despre viata la tara s-a scris si se va mai scrie si asta pentru ca este complexa.Cand esti copil nu ai nicio responsabilitate. Responbsabilitatea este a parintilor sau a bunicilor. Dar cand devii adult situatia se schimba. Viata la tara te poate cocosa daca esti ambitios si vrei sa mearga toate struna. Dar acest stil te mentine in viata pana la adanci batraneti deoarece n-ai pic de colesterol si nici tensiune arteriala. Ca sa ajungi chiabur sau boier trebuie sa ai pamant mult. Asa cam ca Base. Si multe hectare de padure. Si sa ai si ceva spirit tehnic sa-ti faci un gater, o moara,sa lucrezi pamantul cu tractoare si combine. Iar cand ai realizat toate acestea viata la tara nu ti se mai pare idilica ca in poeziile lui Cosbuc sau ca in scrierile lui Sadoveanu. Ma bucur ca iti place la tara si iti arde de literatura adica de metafore si comparatii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *