Solitudinea este necesară în cuplu

E sâmbătă. Ultima pe care o mai petrecem aici. E soare. Deplin. Aşa că am ieşit la plimbare. Un drum nou, pe care am descoperit câţiva copaci magici. Şi mult teren plat… Verde, foarte verde, dar plat… În mijlocul unui teren cultivat, proprietate privata – aşa că nu am intrat – se formase o baltă. Mai mare. De la distanţă se vedeau acolo două lebede. Şi un bidon, sau poate o geamandură, fix în mijloc. Un peisaj însorit, arid, uniform… La un moment dat a apărut şi un fotograf pasionat. Cu un trepied. Poze de la distanţă cu lebedele însorite. Rătăcite pe balta aceea din mijlocul câmpului.

El a rămas în urmă, captivat de gâze, flori şi fire de iarbă pe care le fotografia din toate unghiurile posibile. Eu am luat-o înainte, atrasă de un drum pe care nu mai fusesem şi pe care mă ademenea umbra unui stejar. M-am oprit. Singură. M-am descălţat şi m-am tolanit acolo, în mijlocul drumului, pe mica linie de iarbă. Jumătate la soare, jumătate la umbră. Nu mă hotărâsem dacă îmi e cald sau frig. Aproape am adormit, mângâiată discret de razele soarelui care mijea printre crengile stejarului. Am uitat de el. Eram acolo doar eu, sub un stejar care mă proteja de soarele acum torid. Vântul, în pale scurte, mă râsfăţa cu mireasma abia simţită a florilor albe din desişul de pe marginea drumului.

Aveam nevoie de acel moment. Un moment de solitudide. Doar eu.

E plăcut să fii mereu în preajma partenerului. Dar poate deveni copleşitor. Cred că în orice cuplu apare şi necesitatea… distanţării. A momentelor de răgaz. Câteva clipe, sau ore, în care cei doi petrec un timp departe unul de celălalt. Cât să li se facă dor, din nou, unul de altul!

Îmi amintesc că am citit odată ceva despre asta. O fată şi un băiat care s-au căsătorit, se iubeau mult. Dar ea i-a cerut lui să locuiască separat, fiecare pe cealaltă parte a unui lac. Şi să se întâlnească doar din când în când. Întâmplător.

El este încântat de faptul că suntem mereu împreună. Eu, însă, am nevoie de clipele acestea de solitudine. Poate că eu sunt defectă. Sau poate că nu.

Nu ştiu care ar putea fi explicaţia… Poate e ceva legat de energia dintre noi. De transferul continuu, care, uneori, necesită un reset.

A fost o perioadă în care purtam zilnic un set de cupru. Hadaruga Art. Cercei, braţară, inel şi un pandantiv. După vreo două săptămâni, însă, am început să simt că ma dor lobii urechilor, degetul pe care purtam inelul amorţise, aveam uşoare dureri de cap. Bijuteriile acelea, realizate din cupru cu puritate foarte mare, se energizaseră prea mult şi îmi bruiau câmpul energetic. De îndată ce le-am dat jos, senzaţiile neplăcute au dispărut. Am realizat că, deşi efectul lor era unul benefic, nu trebuia să fac exces de zel şi să le port cu măsură. Chiar cu mici pauze. Deloc întâmplător, după o vreme am pierdut brăţara. Probabil pandantivul, cu inelul şi cu cerceii erau mai mult decât suficiente.

Deci, e posibil să pierdem ceea ce ne copleşeşte?

El ştie de necesitatea mea de a râmâne uneori tăcută. Distantă. Cred că s-a obişnuti cu asta. Face parte din mine. După ce îmi resetez sistemul, revin pe cărarea comună şi îi spun să megrem acasă. Îl văd că şovăie, ca un copil care mai vrea să stea afară, la joacă.

-Hai să facem cremă de zahăr ars! Şi îi zâmbesc ademenitor.

Atunci se ia şi vine alergând încântat în urma mea.

-Tu ştii mereu cum să mă iei!

Învăţ. Învăţăm. Zi după zi. Pas cu pas. Cum să fim mereu împreună, fericiţi, până la adânci bătrâneţi.

1 thought on “Solitudinea este necesară în cuplu”

  1. Este adevarat ca nu suntem toti la fel. Fiecare are ciudateniile lui. Si in dragoste e la fel. Sunt foarte multe moduri de a-ti manifesta sentimentele fata de partener. Un fost coleg de serviciu, insurat, cu copii, imi spunea ca cel mai mult isi iubeste sotia dupa ce se intalneste cu amanta. Curios, nu ? Asa simtea el. Trebuia din cand in cand sa faca comparatie intre amanta, o bruneta focoasa, si sotia lui, o doamna in adevaratul sens al cuvantului. De fiecare data iesea invingatoare sotia, asa ca omul, dupa un weekend petrecut cu amanta ( sotia stia ca e in delegatie in tara) se intorcea la sotie si copii. Era cuminte pana cand il apuca din nou dorul de amanta, nu neaparat aceeasi. Treaba s-a terminat prost pana la urma, cu divort, singuratate, regrete si pensie alimentara. Iar tipul nu intelegea unde a gresit deoarece atat timp cat sotia nu a stiut de excapadele lui, care nici macar nu erau dese, casnicia lui era de nota 10.In concluzie cred ca putem avea orice ciudatenie intr-o relatie pe care o vrem de lunga durata cu conditia ca acea ciudatenie (asa am numit-o eu !) sa fie cunoscuta de partener, sa nu-l deranjeze si cu care sa fie de acord. Va inchipuiti ca in cazul fostului meu coleg asa ceva nu era posibil. Nicio sotie cu toate tiglele pe casa nu va fi de acord ca sotul sa umble din cand in cand “prin vecini” cum se spune. Dar daca sotul, in ziua de salariu, intarzie un pic la restaurantul din colt pentru a bea doua sau trei beri (nu mai mult !) cu niste colegi iar sotia stie de unde sa-l ia si i-a aprobat acest comportament nevinovat, atunci totul este OK. Daca insa nu obtine aprobarea sotiei si cheltuieste nesabuit pe bautura se ajunge la cearta, scandal, uneori violente,divort si…..pensie alimentara, partaj, custodie, etc. Partenerul intr-o relatie trebuie sa inteleaga ca nu mai este suveran. Reciprocitatea este obligatorie. Dar cati inteleg aceste lucruri ? O sa va dau un exemplu personal: cand eram tineri insuratei, intr-o zi, am venit de la servici cu gandul de a ma duce spre seara la un meci Steaua-Dinamo cu niste colegi de serviciu. Aveam si bilet. Era ieftin pe vremea aceea. I-am spus Ligiei (sotia mea) crezand ca este de acord cu aceasta iesire nevinovata in decor. Ea doar s-a intrebat ca va face in acest timp si nu a fost de acord asa ca nu am mai insistat, am rupt biletul si de atunci, adica de vreo 50 de ani eu am vazut meciuri numai la televizor. Ce sa fac, n-am convins-o !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *