Parcă sta tot mai câș. Mai într-o rână. Mai gata să se prăvale la vale.
Ţăranii nostru desculţi şi flămânzi, care erau în stare să lucreze cu mâinile goale petecuțul lor de pământ, cred că acum se învârt în mormânturi. Aşa, ca să folosesc o figură de figură. Că, desigur, ei nu mai sunt de muuult acolo… De ce? Pentru că văd locurile rămase nelucrate, alea care nu au ajuns încă pe la străini. Ca de alea sigur se crucesc Mihai Viteazul şi Stefan cel Mare. După cât s-au luptat ei să le ţină, frate, cu ţărani în opinci, furci şi topoare, noi… am reuşit să le prăpădim… Pădurile le-am dat… Apele am începu şi p-astea să le dăm… Aurul şi fierul l-am dat… Ne-au mai rămas cerul şi soarele, căci vântul e dat şi el…
Şi munceşte omul de îşi rupe spatele. Câte 8, 9, 10, 11, 12 ore pe zi, şi tot nu îşi permite să se bucure de viaţă. Concediile sunt atât de scurte că te poţi lipsi de ele că, oricum, nici nu ai timp să le savurezi. Mai mare daraua decât ocaua. Până îţi faci bagajele, până ajungi la destinație şi despachetezi, no, timpul e gata şi trebuie să împachetezi la loc şi să faci drumul înapoi. Către casă. Poi, nu mai bine muţi banii din buzunarul stâng în ăla drept şi zici că ai fost?
Cei care au facultate rareori fac ce au învăţat. S-au reprofilat. După ce au făcut dreptul, politehnica sau psihologia, mai fac un curs de frizer, barman ospătar sau lucrător comercial, ca job-uri pe asta găsesc. Sau, dacă au spate, încep o afacere.
Oamenii vorbesc banalităţi unii cu alţii. Adevărul este ocolit cu diplomaţie.
Farmaciile trăiesc de pe urma bolnavilor şi a bătrânilor, fără intenţia de a-i face bine. Dimpotrivă.
Planeta se umple de plastic, deşeuri şi mizerie. Deşi, dacă s-ar vrea, aşa cum s-au oprit peste noapte aproape, invatamantul, transporturile şi o mare parte din fabrici că, cică, e pandemie… la fel ar putea opri, peste noapte, producţia de pet-uri, de exemplu. Cică fac ei un plan pe 20 de ani. Şi se renunţa treptat la ele. Renunţăm până atunci la paie. La farfurii. La furculiţe. Le facem din… frunze și le ambalam în pungi de plastic.
Înveţi până la 23 de ani, sau şi mai mult dacă ai vrut să te faci medic, şi nu ştii nimic… Tot gol pe dinăuntru te simţi, depresiv şi anxios. Căci realizezi că ţi-ai pierdut, efectiv, cei mai frumoși ani din viaţă, nu ai ajuns nicăieri, nu ai un job bun, nu ai bani câţi ţi se cer… Doar ţi-ai tocit coatele pe băncile şcolii…
Şi când te gândeşti că mori şi că va trebui să te întorci, tot aici, ca să reiei totul şi să, cică, înveţi lecţia şi să plăteşti karma, chiar că îţi vine să o iei razna…
Serios, ţie nu ţi se pare că planeta asta stă tot mai strâmb?! Ori o să cădem noi de pe ea, ori o să cadă ea cu noi cu tot…
Şi, ştii ceva?! Eu, una, abia aştept momentul ăsta… Atunci, cumva, lucrurile vor reintra în normal…
