Nu pot adormi şi, când, în sfârşit, reuşesc, mă trezesc uimită că mai sunt aici.
Am realizat că încep să uit tot mai multe lucruri, probabil fără sens. Se estompează amintirile de acum câţiva ani, iar cele din copilărie sau din adolescenţă, sunt tot mai greu de accesat. De parcă nici nu am trăit eu toate acele lucruri.
Da, adevărul este că încep să simt că… asta nu e viaţa mea. Se insinuează o senzaţie de… disociere între ceea ce simt, ceea ce ştiu şi ceea ce am trăit sau trăiesc. De parcă mă uit la un film.
Să fie doar mintea mea care începe să joace feste? Sau este un fenomen general?
E ca şi cum ceva a fost bulversat, avariat, piratat în amintirile mele…
Dar asta mă şi bucura… Pentru că mult balast căram după mine…
Îmi va prinde bine că, într-o bună zi, să uit, de exemplu, o bună parte din copilărie. Partea aceea nefericită. Partea frumoasă, care e mică, aş vrea să o păstrez… Dar, şi aceasta pare să se estompeze…
Poate şi din cauza faptul că era legată de Godeni, loc în care acum trăiesc.
Ştii, când doar vizitezi un loc, eşti pe o poziţie de… explorare, admirare, contemplare, descoperire. Când locuieşti colo, cumva, te identifici cu locul, ajungi să faci parte din el. Devii asemeni unui peşte în ocean care nu mai percepe oceanul.
Da, încep să uit. Lucruri care înainte contau, acum sunt acoperite de praful uitării… Le mai văd din când în când, le mai iau în mână, dar nu le mai simt ca înainte. Sunt detaşată de ele exact ca un actor care a dezbrăcat costumul şi a uitat replicile rolului jucat. Nu mai sunt acel personaj…
Disocierea aceasta este tot mai palpabilă… Şi tot ce rămâne este senzaţia că sunt scânteie divină într-o experienţă pe care nu şi-o mai doreşte. Că e timpul să mă iau şi să mă duc acasă. Destul am stat pe aici… Lucrurile merg din rău, în mai rău… Oamenii devin neoameni… Roboţi… Nu mai are niciun rost să mă joc pe aici…
Probabil nu sunt singura care are senzaţia că devine martor distant la ceea ce trăieşte… Şi, culmea, cu cât lucrurile par mai aiurea şi haosul e mai mare, cu atât mi se par şi mai comice… Uneori adevărul este atât de frapant, iar oamenii acţionează atât de fără rost, încât nu poţi decât să râzi ca de un gag.
Fraţilor, deja o dăm în tragicomic pe planeta asta! Nu credeţi că e timpul să coborâm?!
