Waw! Am inteles, in sfarsit, ce se intampla cu mine si cu lumea asta nebuna in care traiesc acum!
Nu am privit niciodata lucrurile asa si ceea ce am realizat este o adevarata revelatie. Am inteles, in sfarsit, de ce nu e chip sa imi gasesc linistea si fericirea pe aici.
E scanteia divina care, asa, ma tine departe de matrice. Lipsa de concordanta intre ceea ce se intampla in jurul meu si ceea ce simt la nivelul cel mai profund duce la caderi inexplicabile. Daca un psiholog ar uni punctele, diagnosticul ar fi de depresie cronica. Cu mici momente de acalmie, de liniste, de… convalescenta. Cat sa nu ma sinucid.
Dar, la nivel subtil, nu m-am simtit niciodata ca facand parte din peisaj. Mereu am fost cu un pas in urma, am spus ce nu trebuia spus, am facut ce nu trebuia facut…
Iar depresia m-a urmat ca o umbra inca din copilarie… Discrepanta continua ceea ce se intampla in jur si ceea ce simteam…
Singurul loc unde m-am simtit mai bine a fost Godeniul. Si inca este un loc pasnic si armonios. Dar, chiar si aici, au aparut momentele acelea de… tristete inexplicabila. Diminetile in care caut un motiv sa ma dau jos din pat. Sa imi incep ziua. Cumva. De undeva…
Tristeti inexplicabile pentru ca, aparent, acum am cam tot ce mi-am dorit… O camaruta cu sobita, o gradina, gainuse, un partener calm si linistit… O balega in fata portii.
Dar, chiar si asa, ceva lipseste.
O sa ziceti ca este in firea omului sa vrea mereu ceva mai mult. O fi si asta… Dar!
Am inteles ca nu e numai asta! Am inteles ca toate aceste momente de tristete, care, unite, duc la o depresie grava, au un sens. Am ajuns sa fiu multumita si impacata cu depresia mea, cu lipsa de interes pentru lume, pentru cam tot ce se intampla in jur.
Stiu ca totul este o mascarada… De mai mult timp, stiu ca ceea ce traiesc este de fapt, un program intr-o matrice. Si nu e ce trebuie, pentru ca sunt o scanteie divina care s-a saturat sa… le faca jocul. Care a stat in adormire muuult timp, dar, cumva, s-a trezit. Si, deloc intamplator, a primit aceasta informatie – ca traim intr-o matrice, ca planeta asta este doar o copie a lumii primordiale, ca suntem sclavi in lumea de ei creata… si ca, totusi, exista o portita de scapare de aici… Se poate trece direct de aici in lumea primordiala, cea adevarata, cu adevarat creata de Divinitate, sau se poate face acest lucru cand ajungi in planul astral, de unde, sub nicio forma, nu trebuie sa accepti reincarnarea. Karma e doar o poveste ca sa te retrimita aici si sa le faci jocul…
Bun. Daca ati ajuns pana aici. Bun si daca nu ati ajuns. Eu tot o voi spune…
Am inteles ca scanteia divina comunica cu mine prin momentele acestea de destabilizare. De dizarmonie fata de ceea ce ma inconjoara. De tristete brusca si fara motiv. Ca sa nu ma lase sa ma atasez de ceva de pe aici si sa simt plecarea din lumea asta ca pe o usurare, ca pe o eliberare. Daca as fi atasata de ceva, mi-ar fi greu sa fac asta.
Nicimacar de partener nu sunt atasata…
Nu voi fi veci fericita aici pentru a nu ma atasa de nimic si a putea pleca fara regrete din lumea asta a lor. Nu exista riscul de a ma tine ceva pe loc… Si, pe zi ce trece, atasamentele, chiar si cele mai marunte, dispar, unul cate unul… Incepe sa imi pese tot mai putin de ce trebuie facut. De ce ar zice lumea. De ce crede lumea. Mancare e peste tot, nu imi mai fac griji nici pentru supravietuire. E de ajuns sa ies din casa si gasesc ceva de mancare – un fruct uitat printr-un pom, urzici, ciuperci, un ou…
Dragilor, nu ma mai intereseaza ce credeti, caci, oricum, lumea asta este un big shit… Si nu mai e de stat prea mult pe aici… Cat de curand totul se va termina… Iar unora le va veni greu sa plece… Vor vrea sa revina, caci au avut o viata frumoasa. Nu si eu!
Ei, eu nu mai vreau veci sa revin aici si plec fara niciun regret! Plec cu bucurie!
Iar asta e si datorita depresiei care ma insoteste de mic copil – special creata de scanteia divina care sunt si care, in sfarsit, de ceva timp, s-a trezit si vrea acasa!
Nu mai ramane decat sa va salut si va multumesc, tristete si depresie!
PS – poza e veche… Inca nu a nins pe aici…
