Zilele trec. Lunile. Anii…
Unele zile se încăpăţânează să treacă încet. De fapt, doar o parte din ele! Aceea în care ceasul acela rotund de pe peretele depozitului îşi plimbă limba mică între 4 şi 6! Cumplit de lent se mai mişcă în zona aceea!
Alergătura pe lolop începe pe la 2 pm. Până la 4 pm e ok. Te mai iei cu una, cu alta.
…Iete, produs nou aci! Ce oroare de budincă o mai fi?!
…Iar cutia asta care se desface în mână?! Cred că am stricat vreo 100 de cutii d’astea până acum… De ce, doamne iarta-mă, nu le lipesc la capete?!
…Hmm… Nu mai sunt boxurile cu dog’s gift… Erau haioase! No, te duci în vizită la o familie care are şi un câine şi îi duci o cutie d’asta… Dacă ar fi Alita… m-ar muşca înainte să i-o dau! Bestie mică ce e ea!…
…Waw! De unde ştiu mirosul ăsta?! Ce o fi pe aici?! Îmi aminteşte de ceva din copilărie… Interesant…
No, şi uite aşa, se face 4 pm. Omeneşte. Două ore de muncă în depozitul ăsta par ceva omenesc… Dar 8… sunt o luptă continuă cu mine însămi… Doar pauza de masă dintre 6.30 pm şi 7 pm mă mai motivează să merg mai departe. Da’ trag de mine ca de o căruţă fără roţi. Cum spuneam, de la 4 pm până la 6 pm. Acolo e o nebuloasă!
Am deprins obiceiul să am în buzunar 25 de penny. Cât să iau un pahar cu suc de portocale de la tonomat. O porcărie! E plin de zahăr, dar rece şi un pic acidulat. Îmi dă un puseu de energie. Beau vreo două guri şi îl fixez cumva pe lolop să nu se verse pe la curbe. Cu ochii după Luluţu, să îi dau şi lui. Ca un făcut, când îl caut, nu dau de el! Altfel, mereu ne întâlnim prin depozit!
Am avut şi o viroză urâtă… Tuse seacă, febră, dureri musculare.
-Poate e mai bine să stai acasă azi.
-Nu, că pied bonusul! Vin. Mă descur eu cumva.
Alea trei ore lucrate în ziua aceea au fost cele mai lungi şi cele mai grele ore din viţa mea! Serios vă spun… Luluţu o văzut ce procent aveam la performanţă – era ceva infim. Şi m-a văzut şi pe mine. M-a salutat, ca de obicei. Dar nu i-am răspuns. Eram într-un minidelir. Nu visam decât să ajung acasă, în pătuţul meu… Abia mai ţinem ochii deschişi. Eram la un pas să mă cuibăresc pe un palet, acolo, în depozit. Şi să intru în hibernare cu frisoane…
Şi s-a dus şi a vorbit cu managerul. Abia apoi cu mine.
-Îngeraş, du-te acasă. Am vorbit deja. Trebuie doar să te duci la manager să îi spui numele şi numărul de identificare.
Şi m-am dus acasă. Răcoarea serii m-a înviorat puţin, aşa că drumul nu a fost foarte greu.
Următoarele două zile am stat în pătuţ. Nu am mai bravat. Nu mai aveam cu ce. Eram secătuită de energie. Ceaiuri. Miere. Lămâie. Şi nişte paracetamol. Ar fi fost bun un antibiotic, dar aici, fără reţetă, nu ai nicio şansă să îl obţii. Iar reţeta o iei de la medic. Iar la medic te programezi din timp.
No, acum sunt ok. Mai tuşesc un pic. Când şi când.
Şi, desigur, m-am întors la muncă. Dar am venit cu proptele. Am luat de pe amazon un mic dispozitiv audio cu bluetooh şi am muzică pe telefon. Teoretic, nu avem voie cu telefoane şi nici cu căşti. Dar practic, toţi au telefoanele cu ei.
E mai bine. Trece timpul mai uşor. Uneori…
Nu vă ascund faptul că am fost la un pas să renuţ. Dapoi, pentru ce atâta chin?! Mai bine mă întorc acasă şi mă angajez la penny! Sau, vorba ceea: oricine, dacă are doi neuroni, poate câştiga bani lucrând de acasă, pe internet! Oi avea eu doi neuroni colea!
-Îngeraş, am venit aici să lucrăm 5 ani. Ca să nu mai muncim niciodată! Toată viaţa!
Da, aşa e planul… 5 ani acum şi apoi o viaţă liniştită… O să am timp să fac cursul acela de pictură de 3 ani… Să învăţ să cânt la chitară… Să mă plimb în voie la orice oră vreau…
Aşa că m-am remontat.
Au mai rămas 57 de luni…
Stiu, e greu, am trecut si eu prin asa ceva dar obiectivele mele se masurau in luni nu in ani. 6 luni era cel mai mare interval in care nu eram acasa. Si mi se pareau 6 ani. Dar la fel ca tine strangeam din dinti si mergeam mai departe. Eu eram deja pensionar. Era un pic mai greu. Dupa ora 3 pm ma apuca o molesala incat atipeam pe scaun in fata plansetei. Odata chiar a dat Tony,patronul peste mine. N-a zis nimic dar nici n-a mai venit la mine pe la ora aceea. Era si el in varsta si intelegea. De imbolnavit si eu m-am imbolnavit. Am ramas la motel si am bolit o saptamana intreaga. Apoi am revenit. Eram curios daca mi-a oprit din bani. Nu s-a intamplat nimic. Mi-a dat leafa intreaga. Am aflat mai tarziu ca Tony il chemase pe contabil si-i spusese sa nu-mi opreasca niciun dolar. Dar acesta a fost singurul caz in perioada cat am fost acolo cand m-am imbolnavit asa, mai grav. Referitor la cele 57 de luni trebuie cred ca ti se par multe acum dar pe masura ce va trece timpul perceptia se va schimba in bine. Va interveni obisnuinta. Si poate micile vacante in tara ca doar n-o sa te duci in Honolulu. Sau poate va interveni altceva, o avansare, un nou job, etc. Nu se stie niciodata. Traindo,sperando,…….cum zice romanul de rand. Grija nr.1 este sanatatea iar ca sa fii sanatos trebuie sa mananci sanatos. Nu mult, ci sanatos. Asa ca va urez multa sanatate si multa rabdare in demersul vostru de a incerca sa scapati de saracie. Ca doar nu v-ati dus acolo de grasi.