După o noapte la Cabana Diham…
A urmat drumul către Cabana Mălăieşti. Deşi planul era să o luăm prin Glăjărie – cel mai scurt traseu – am decis în ultima clipă, şi în urma unei discuţii cu doi munţomani, care – asudaţi tare şi dezbrăcaţi până la brâu, îşi făceau baia de soare în faţa Cabanei Diham – că o luam pe traseul Tache Ionescu, că e mai frumos! Şi bine am facut! Traseul a fost unul de basm! Chiar dacă greu – căci ne-a prins ploaia şi poteca urca printre noroaie. Pe alocuri alunecai şi nu aveai de ce să te agăţi. Dar, încet, înfăşuraţi în pelerinele de ploaie, eu cu genunchii plini de noroaie – decât să o iau la vale prin noroaie, am preferat să merg în patru labe printre ele şi să urc. Am ajuns în vârf!
Credeam eu… Căci acolo, sus, se vedeau o masă şi două băncuţe şi îmi imaginam că e o poiana largă! E, nu! Pe un vârf de stâncă, cineva pusese o masă şi două băncuţe – binevenite! Şi o inscripţie şugubeaţă în care dai fix cu ochii când, cu limba scoasă de un cot, ajungi în vârf – “Urcuşul nu s-a terminat…”
M-a bufnit râsul… Amestecat cu muuultă sudoare…
-Bună gluma!
Însă nu mai aveam mult de urcat. Şi drumul era frumos, din nou…
Când am văzut Cabana Mălăieşti… Căci am recunoscut-o de la distanţă: era exact aşa cum mi-o imaginasem! … M-am simţit înduioşată…
-Un alt vis devenit realitate…
Cabanierul de la Mălăieşti este de nota 10! Ne-a primit cu zâmbetul pe buze, glumeţ, cald, prietenos!
-Mâncare mai aveţi? Am întrebat eu grjulie – visam de câteva ore la o ciorbă caldă de legume…
-Pentru doi drumeţi înfriguraţi, găsim! Avem o delicioasă ciorbă de legume!
Exact ce ne trebuia!
Şi mai aveau şi camera 105 liberă! O cameră cu două paturi!
Şi cel mai bun ceai din lume! Se simţeau acolo toate plantele pe care le ştiam! Şi nu era indulcit! Ba avea şi o feliuţă de lămâie!
Serios vă zic – la Mălăieşti am băut cel mai bun ceai din viaţa mea şi am mâncat cea mai bună ciorbă de legume! Nota 10 bucătarului şi cabanierului! Ceaiul am aflat că era făcut din plante culese de ei, uscate într-o cameră dedicată!
La Mălăieşti aprovizionarea se face fie cu cârca, fie cu caii! Aşa că e de înţeles de ce ceaiul şi ouăle de dimineaţă, au fost un pic mai scumpe decât la Cabana Diham. Cam cu 1 leu mai mult. Sau 2.
Am văzut şi căluţii cu care se aprovizionează – erau doi armăsari vânjoşi, plini de muşchi, vreo două iepe şi un mânz năzdrăvan. Armăsarii şi căluţul îşi făcuseră un obicei să vină lângă cabană, pe la mese, în ideea că primesc ceva mâncare de la turişti. Mânzul, şi mai îndrăzneţ, se apropia de mese şi nu se sfia să cotrobăie cu botul prin pungi. Aşa că şi cabanierii îşi făcuseră obiceiul să îi gonească periodic! Spre deliciul turiştilor! Căluţii aveau chef de joacă, noi de spectacol.
La Mălăieşti este un izvor, aşa că apă de băut am găsit. Este şi curent până pe la ora 10 – 11. WC-urile sunt şi ele – afară, turceşti. Seara erau parţial curate. Dar, cu siguranţă, cineva se străduie să le menţină curate, pentru că, dimineaţă, străluceau de curăţenie şi miroseau a detergent.
Urma să urcăm spre Cabana Omu prin Hornuri şi apoi să mergem la Cabana Babele, dar am aflat de la cabanier că drumul cel mai frumos nu e prin Hornuri, ci prin Şeaua Curmătura Caprelor. Iar de cabana Babele – cu care eu nu reuşisem deloc să vorbesc la telefon – nu ştia dacă mai e deschisă sau nu. Auzise că e scoasă spre vânzare. Dar Cabana Omu era sigur deschisă şi găseam şi loc – eram într-o joi. Ar fi fost mai problematic dacă eram într-o zi de weekend.
Aşa că am schimbat traseul şi planul. Am renunţat la urcuşul prin Hornuri şi am decis să vedem la faţa locului dacă înnoptam la Cabana Omu, sau mergem mai departe până la Babele. În cazul în care nu era deschisă cabana, puteam coborâ cu telecabina până în Buşteni şi de acolo, era mai uşor… Dar trebuia să ţinem cont şi de faptul că ultima telecabină era la ora 16. Urma să vedem…
