Mai în glumă, mai în serios, dacă aţi putea alege între a rămâne aici şi a pleca acum în astral, ce aţi alege?! Ca să fie clar, plecarea este definitivă, nu doar aşa, cât pentru o mică dedublare. E… kaput, dead, mort. Schimbare totală de nivel de conştientizare.
No, eu sigur m-aş urca în trenul către astral! Cu cântec! Înainte! Marş!
Nu aş mai sta aici nicimăcar o secundă în plus!
No, şi ajunsă acolo, aş continua cu ce am învăţa aici în a doua parte a vieţii. Sau cam aşa ceva. Dacă până pe la 28 de ani am fost Iza cea cuminte, împăciuitoare, obedienta, supusă… După 28 de ani s-a produs schimbarea şi l-am luat pe NU în braţe. Am mai avut eu o perioadă de NU prin copilărie, cu bătut din picioare şi ţipete, dar m-am ponderat… M-au adormit cumva. M-au… împăturit şi pliat cât să intru mai bine în sistem, în şcoală, în… toată mascarada aceea de început. Mai aveam eu mici treziri, dar… redeveneam copilul cuminte repede. Olimpic, muncitor şi tăcut în clasă. Fetiţa cu bentiţa care nu chiulea niciodată. Până în clasa a 12-a. Atunci am renunţat la bentiţă şi am chiulit prima dată…
Deci, după 28 de ani am redevenit rebelă. A urmat un val de trezire. Mare. Care a stricat cam tot ce nu se potrivea în jurul meu… Şi, de atunci, am tot oscilat între cuminţenie şi rebeliune, până am rămas rebelă cu totul… Cu Da De Ce trebuie să fac aşa?!
Atunci, la 28 de ani, am înţeles, cu adevărat, că dacă mie nu mi-e bine, nici copilului meu – singurul de care îmi pasă în lumea asta de kakao – nu îi va fi bine. E drept că auzisem asta cu ceva timp înainte, dar mi se păruse ceva extrem de egoist şi trecusem repede peste, păstrând comportamentul dictat de Lasa, să le fie lor bine… Eu mă descurc…
Mă descurcam, dar înfigându-mi deseori unghiile în palme, ca să nu ţip. Ca să nu o iau razna. Ca să nu clachez. A fost multă suferinţă acolo, de multe ori neştiută de cei din jur. Doar fiimiu o ştia, căci o simţea, conectaţi fiind.
La 28 de ani am hotărât să îmi văd de viaţa mea. Nu a fost uşor, căci nu aveam nicio viaţă a mea. Totul se învârtea în jurul casei, familiei, soţului, copilului, rudelor… Căci trebuia să fie totul ok, toţi să fie mulţumiţi, chiar dacă nu era ok şi pentru mine. Acceptam compromis după compromis. Doar ca să fie bine.
Şi nu era…
La 28 de ani eram o femeie depresivă, neîncrezătoare în propriile forţe, temătoare… Uitasem să mai fiu femeie, uram momentele în care soţul meu punea mâna pe mine căci, zicea el, trebuie să îmi fac îndatoririle de soţie. Cât de degradant! Ajunsesem să nu mai suport să fiu atinsă…
Bun. Deci aşa eram la 28 de ani. Şi, când am decis să schimb ceva, am constat că nu aveam ce, că nu aveam nimic al meu. Nicimăcar prieteni cu care să pot schimba o vorbă. Am început să scriu în jurnal şi asta m-a ajutat să înţeleg că e timpul să ies din casă, din cochilie. Să mă descopăr. Căci nici nu mai ştiam cine sunt…
De aici şi până la divorţ a mai fost doar un pas. Căci el, soţul, mi-a zis că nu ştie ce am făcut, că m-am schimbat, şi că nu îi place ce am devenit. Iar eu I-am zis că înapoi nu mă mai întorc şi că, dacă nu îi place, alta mama nu mai face. Şi să îşi vadă de drum. Şi, până la urmă, ne-am văzut fiecare de drumul nostru.
De atunci şi până în prezent am exersat NU-ul. Am decis să mă gândesc la mine. Să fac ceea ce îmi place. Și să zic NU la ceea ce nu îmi place.
E drept că am reuşit să redevin o femeie încrezătoare şi pasională. Dar tristeţea nu a dispărut niciodată. Senzaţia asta că sunt… în viaţa greşită… Că ceea ce se întâmplă nu este… al meu… Ca lucrurile sunt aiurea, oricât ar părea de ok… E, senzaţia asta nu m-a părăsit niciodată… De peste 23 de ani, în fiecare dimineaţă, caut un motiv ca să mă dau jos din pat… Serios vă spun…
Chiar şi acum. Deschid ochii, văd superbăciunea de pădure îmbrăcată în culorile toamnei chiar prin fereastră, şi tot am nevoie de un motiv să cobor de pe catafalc…
Acum îmi este clar că ceva aici, în lumea asta, chiar dacă pe alocuri frumoasă, ceva nu este cum trebuie… Şi nu va fi niciodată… Sunt spectator la propria mea viață căreia nu îi înțeleg sensul…
Iar ideea ce este, de fapt, o matrice creată de ei, ca să ne ţină captivi şi să suferim, îmi răspunde la aproape toate întrebările! Ar fi atât de uşor să fim sinceri unii cu alţii, să fim prietenoşi, să fim oneşti, să nu ne mai ascundem după deget, după principii, tradiţii… Să fim ca nişte copii, veseli şi fericiţi, fără teamă pentru ziua de mâine… Da, ar fi uşor. Dar ceva nu ne permite. Aşa, din senin, mereu apare o teamă nouă. Un gând destabilizator. Un program care te ţine captiv în muncă. Aiurea, fără rost, căci, de fapt, nu avem nevoie de nimic…
Toată munca asta fără rost…
În loc să ne trăim viaţa frumos, în iubire, compasiune şi dăruire. Fără gânduri ascunse. Fără planuri născute din teamă pentru pierderea confortului zilei de mâine. Teamă că vom muri de foame, de boală sau de mai ştiu eu ce…
No, să reluăm ideea. Expresul către astral pleacă din staţie de la linia 5!
Sigur că îl iau! Mă urc şi fără bilet, dacă nu mai e timp de asta! Văd eu cum o scot la capăt cu nașul… Nu mai stau o clipă în plus în lumea asta! Clar!
Iar acolo continuu ce am început aici!
– Vrei să te reîncarnezi?
– NUUUU!
– Da, dar cum rămâne cu karma ta?! Nu vrei să o cureţi?
– NUUUU! Nu mă mai păcăliţi! Eu pe planeta aia nu mă mai întorc! Veci!
– Da, dar uite, avem o ofertă de nerefuzat – o să fii… o scriitoare de mare succes!
– Nu şi Nu! Să vă băgaţi undeva scenariul ăsta! Nu mai vreau să fiu nimic în matricea voastră de kakao!
– Păi, şi ce faci? Vrei să stai aici, în planul astral?…
– NUUUUU! Vreau să plec de aici! Dar nu unde mă trimiteţi voi! Nicidecum! Gata cu planeta asta, gata cu tot ce îmi fluturaţi voi pe la nas!
Şi aici o să scot şi limba la ei şi o să mă strâmb! Ba, o să bat şi din picioare şi o să ţip!
Fraţilor, steluţelor divine, ce căutăm noi aici?! Unde ne e libertatea?! Numai în sus nu mergem… Ne târâm pe orizontală… Zi după zi… Sperând că mâine va fi mai bine…
E, nu va fi mai bine! Mai rău?! SIGUR! Căci au multe alte planuri cu noi. De fapt, abia au început demersurile să ne… înrobească complet.
Ieşirea în planul astral este singura noastră şansă să reuşim să scăpăm de ei. Dar acolo, musai, trebuie luat NU în braţe. E un fel de escape room unde trebuie să găsim cheia şi uşa de ieşire.
De aceea, eu nu voi rata expresul de la linia 5! Cine mai vine? Cine mai vrea să plece de aici? Să… fie ceea ce este?! O scânteie divină, creativă şi plină de iubire!
Cine vrea să iasă din cercul karmic (bleah!) şi al reîncarnărilor fără sfârşit?!
Sincer, cum credeţi voi că ne vom… curața karma, revenind iar şi iar aici, făcând mereu alte şi alte greşeli şi, de fiecare dată, fiind nevoiţi să luăm totul de la zero. Căci ajungem aici cu mintea ştearsă, coală de hârtie! Primii 14-15 ani învăţăm ceea ce am învăţat, poate, de sute de ori! Să mergem, să facem la oliţă, să mâncăm, să vorbim, să citim, să … Iar şi iar aceleaşi lucruri! Beţişoare şi bastonaşe de care avem nevoie doar ca să ne încadrăm în… aşa zisa societate, de fapt, matrice…
Clar că nu ai cum să îţi cureţi karma aşa! Asta e o prostie!
Nu mai cred în karma şi nu mai vreau să mă reîncarnez!
No, ne vedem la linia 5! One way ticket!
