Pur şi simplu, când se întâmplă ceva bun în lumea asta anapoda, ne minunăm. Deşi aceasta ar trebui să fie normalitatea…
Inundații, animale sacrificate, părinţi disperaţi care caută donaţii pentru copiii bolnavi, animale care au nevoie de stăpâni, scumpiri nejustificate… Sunt pline canalele de social media de astfel de ştiri…
Şi toate ne afectează, chiar dacă nu ar părea. Oamenii sunt interconectaţi, asta nu mai este o noutate. Când unul suferă, e imposibil ca celor din jur să le fie bine, oricât ar fi de departe. Dacă suferă mai mulţi în acelaşi timp, impactul va fi şi mai mare.
Toţi mai mulţi dintre noi realizează că, în cea mai mare parte, totul a fost stricat. Ca lumea asta nu merge, nicidecum înspre mai bine… Ca nefirescul devine firesc… Ca suferinţa este la tot pasul…
E şi o parte bună în toată nebunia asta. Căci oamenii încep să vadă că nu e bine, că e din ce în ce mai anapoda. Tot mai mulţi…
Au început să apară grupurile de rugăciune în parc.
Grupurile de discuţii spirituale pe canalele de socializare.
Canalele de youtube cu podcasturi în care se vorbeşte despre reptilieni, matrice, hologramă…
Ceea ce spunea David Icke acum vreo 10 ani a devenit vizibil. Ca ei chiar există şi sunt printre noi. Majoritatea în vârful piramidei. Şi cât a fost luat în râs atunci… Era subiect de standup comedy! Dar asta nu l-a oprit să meargă mai departe cu dezvăluirile. Şi nu e singurul, din fericire.
Care este soluţia?
Doar una, se pare… Să trăim în holograma asta cât putem de frumos, să ne ridicăm vibraţiile, să nu mai luăm lucrurile de-a gata, cum ni le dau ei, încercând să ni le impună. Să le trecem prin propria gândire, să nu mai acceptăm anormalul ca fiind normal.
Cam aşa cum fac acum oierii acum.
Vorba ceea – mineri, oieri, cineva trebuie să pună mâna şi pe bâtă!
Viaţa asta nu e normală. Totul e cusut cu aţă roşie, în carne. Arde! Ustură! Doare!
Și mereu apare ceva aiuristic… De te lasă cu gura căscată… Te întrebi, oare câte scenarii bizare mai au în mânecă?! Până unde pot merge cu făcăturile de doi lei?! Cu ideile astea care nu fac decât să tragă oamenii în jos. În frică. În depresie. Într-o continuă agonie, departe, tot mai departe de lucrurile spirituale, firești…
Suntem scântei divine perfecte care trăiesc ca niște robi într-o realitate defectă! Dumnezeu cel bun, cel care a creat pentru noi realitatea primordială, ne așteaptă să ieșim din agonia asta și să ne reluăm calea spirituală.
Firesc ar fi să ne jucăm frumos, să ne creştem nivelul de vibraţie, să fim conştienţi clipa de clipă de ceea ce suntem, să ne bucurăm de experienţă în corpul ăsta, aici, sau pe altă planetă într-un alt corp. Să ne dezvoltăm abilităţile subtile… Telepatia, empatia, compasiunea, să devină ceva firesc. Să zburăm oriunde ne dorim!
Să nu mai fie nevoie să plătim pentru strictul necesar, aer, apă şi mâncare. Să ne putem lua din natura tot ce avem nevoie, aşa cum fac animalele… Simplu şi firesc… Fără trudă peste măsură, fără ani din viaţa pierduţi aiurea în încercarea de a agonisi.
Case, maşini, haine, mâncare…
Sunt atâtea case nelocuite… Care se dărapănă în uitare… În locuri mirifice, uitate de dumnezeul ăsta nărod, care au rămas nestricate.
Ce nebunie! Când sunt atâtea case nelocuite, oamenii mai vor să facă altele… De ce?!
Când sunt atâţia copii fără părinţi, oamenii mai vor să facă alţii…
Când sunt atâtea lucruri aruncate la gunoi, multe încă funcţionale, oamenii mai vor altele…
Mereu altele… Noi şi mai bune…
Nu mai departe de acum 40 de ani, pe vremea lui Ceașcă, existau cizmării, ateliere de reparaţii, croitorii pentru ajustat haine… Oamenii nu aruncau lucrurile stricate sau uzate, ci le reparau şi recondiţionau. Îmi amintesc cum tata schimba cărbunii la aspirator. Pentru a nuștiu câta oară… Ca să nu cumpărăm altul…
Acum nu mai reparăm nimic. Cumpărăm altele… E drept, reparaţiile ne pot costa mai mult decât un obiect nou, care, oricum este făcut să reziste mai puţin decât înainte. Este făcut să se strice după o perioadă bine delimitată.
Totul pare făcut să se strice repede… Rar dacă mai găseşti câteceva făcut să dureze o viaţă…
Şi aşa umplem planeta de gunoaie. Aşa ne înconjuram de munţi de deşeuri. De reziduuri. Aşa ne adâncim într-o realitate grosieră şi uităm că menirea noastră este să facem călătorii intergalactice… Ca nişte scântei divine ce suntem…