M-au surprins fotografiile acestea… Eram veselă, ingenuă, zurlie…
20 de ani… Atât trebuie să fi avut aici.
Da, cu siguranţă eram naturală şi frumuşică…
No?! Cum de m-am schimbat aşa de mult?!
Rar când mai pun un zâmbet pe chip… Privirea aprigă de-a dreptul, nu mai are de mult licărele de spiriduş de atunci…
Atunci, când toate trăznăile le făceam! Nu exista “nu se poate”!
Hmmm… Îmi dau seama că pe măsură ce timpul a trecut am început să iau viaţa prea în serios…
Eram un copil, nu ştiam mai nimic, trăiam clipa cât se putea de intens, indiferent de ceea ce experimentam…
Acum… plănuiesc pe îndelete lucrurile… Deci, mă dau jos din pătuţ… fac un smoothie, un ceai şi o cafea… Apoi merg la muncă…
Munca asta… Cică te înnobilează! Să nu credeţi asta! E o mare minciună! Omul nu ar trebui să muncească o clipă în viaţa lui!
La 20 de ani nu munceam! Eram studentă… Bursieră – banii nu erau o problemă niciodată! Chiuleam, iubeam, mă jucam, ciocăneam la uşi şi fugeam, mâncam ce se nimerea – asta dacă îmi aminteam să mănânc… Experimentam tot ce se ivea şi… eram atât de fericită… Dansam până ameţeam… Cântam din rărunchi melodiile care îmi plăceau până mă înnecau duioşia şi lacrimile de fericire… Nu ştiam niciodată ce va urma şi nici nu mă interesa. Eram o flacără arzând!
Exact ca în melodia Didei Drăgan… “Căci am fost şi mai sunt, doar o flacără arzând…”
Lulu mă întreabă dacă aş vrea să mai fiu ca atunci… Hmmmm…
Atunci aveam vederea bună… Da, asta mi-ar plăcea să o am din nou!
Atunci mă îndrăgosteam în fiecare zi de alt băiat… Şi, da! Era fain! Visam fără teamă! Nu făceam planuri de viitor, doar trăiam momentul… Nu mă întrebam cât va dura şi încotro merge relaţia aceea…
Atunci nu exista “nu se poate”… Toate aveau o soluţie, cumva, şi nu existau lucruri pe care să nu le fac “pentru că”… Singurul reper era bucuria mea! Îmi era permis orice, atâta timp cât mă simţeam bine!
Unde am lăsat toate astea?…
Când m-am schimbat atât de mult?!…
Pot oare păstra toate câte le ştiu acum şi să revin, totodată, la bucuria de atunci?…
De ce atunci eram atât de fericită, iar acuma îs seriozitatea sculptată în piatră?…
Hei! Îmi vreau ghiduşia înapoi!
Privesc fotografiile astea de acum 26 de ani… şi pe mine, cea de acum, în oglindă – o lumânare care stă să se stingă…
Culmea e că aici, în interior, sunt aceeaşi făptură ghiduşă…
Doar că m-am obişnuit să mi se spună “doamnă”, să percep detaliile doar dacă mă concentrez un pic, să renuţ la plimbarea prin natură pe motiv că e înnorat, să iubesc molcom şi cu planuri pentru următorii 5 ani…
Da, m-am obişnuit aşa şi obişnuinţa asta m-a schimbat şi la exterior… A început să se vadă… Sau, mai bine zis, să nu se mai vadă ghiduşia care, încă, acolo în adânc, mocneşte… Acum ca un jăratic… A fost un foc care a ars cu flăcări lungi, până la cer… A rămas doar jăraticul mocnind încins…
Îndată se numără 46 de ani de când port trupul ăsta…
Aşa, şi?! Eu tot îmi vreau ghiduşia înapoi!
Încă mai sunt flacăra aceea!
