Ma simt trista. Tare trista. Lumea asta se invarte in jurul meu, iar eu am ramas pe loc. Din nou, pierd sensul.
Si daca este asa, ca suntem de fapt pacaliti de proiectia unei lumi care nu exista. Ca, de fapt, daca iesim din amageala, si vedem cum stau lucrurile, suferinta nu mai exista.
Si daca chiar nu exista karma, ideea asta fiind doar o alta facatura… menita sa ne tintuiasca pe loc. Sa ne lege aripile de trup ca sa nu le mai putem deschide. Sa facem ceea ce trebuie facut si nu ceea ce simtim ca vrem, cu adevarat, sa facem.
Si daca ce zice biserica e total fals, ca, de fapt, noi suntem farame din Dumnezeu. Ca noi cream tot ce traim. Ca nu exista, nicidecum, o entitate mai mare ca noi care, cica, ne pedepseste cu iadul sau ne recomneseaza cu raiul…
Si daca numai iubirea fara obiect este cea care conteaza. Nicidecum ce strangem. Unde stam. Cum stam. Ce facem. Sau, pe cine iubim…
Si daca totul este fals? Si daca reincarnarile astea repetate sunt doar o alegere personala din care am putea iesi cu o alta simpla alegere constienta – caci cica avem liberul arbitru si aici, si dincolo…
Uneori simt nevoie sa fac saltul asta. In sus, mult, pe verticala. Sa imi smulg talpile din tarana si sa trec cu fruntea dincolo de nori. De perceptii. De ce pot vedea – din ce in ce mai prost si mai fara pixeli…
Uneori tare imi lipseste un om treaz cu care sa pot vorbi. Simplu, firesc, fara miza. Fara sa fie nevoie sa ii explic ce simt si cum simt. De ce cred ca plandemia a fost bine regizata si el sa zica – Daaa, frate! Ai vazut si tu asta?! Sa ii zic ca nu cred ca faptul ca stam aici cuminti si facem ce facem de gura lumii, crezand ca asa trebuie, ca sa fie bine, e chiar un lucru bun. Iar el sa inteleaga si asta. Si, eventual, sa imi propuna un exercitiu fabulos de imaginatie in care, efectiv, zburam pe deasupra norilor. Ca niste zei ce suntem…
Dap! Imi lipseste tot mai mult acest om cu iesit din minti. Cu care sa ma iau de mana. De povesti. De treceri in nefiinta si reveniri in fiinta asa, ca vrem noi, dar complet constienti. Cu care sa dau sens vietii asteia searbede si mai tot fara directie…
Mare nebunie mai e in capul meu!
Ce ar fi sa opresc planeta si sa cobor la prima?! Mai vine cineva?!
