Ceasul a sunat. Soarele abia mijeşte şi pot vedea pe fereastră, în semiîntuneric, că cerul e curat, fără pic de nori şi că va urma o zi superbă. Pentru Anglia. E ora 4 – Stelian trebuie să meargă la lucru.
De obicei dimineaţa e energic, coboară, pregăteşte porigge-ul – două borcănaşe pentru el, un castronel pentru mine – se îmbracă cu hainele verzi, mă întreabă dacă îmi lasă cheile– azi da, le vroiam! Ne luăm rămas bun, el pleacă – are o oră de mers pe jos până la Ocado, eu mă cuibăresc şi mai adânc în pat cu pijamaua lui în braţe… Pijamaua ursuleţ… Acum, însă, stătea gânditor pe marginea patului.
-Ce e? L-am întrebat cu ochii cârpiţi de somnic…
-Mă gândeam să nu mă duc azi. Să stau să lucrez la ce am început ieri. Cum ai zis tu – să lucrez cu cap, la ceea ce îmi place. Pentru noi.
-Încep să cred că am un efect ciudat asupra ta… Tu nu ai făcut nici o absenţă într-un an şi ceva şi acum…
-Nuuuu! Dimpotrivă! Încep să mă trezesc. E timpul.
Aşa că s-a băgat înapoi, în pat, lângă mine. Mi-am regăsit locul în braţele lui şi am adormit imediat.
M-am trezit peste două ore. Camera era plină de lumină acum. Soarele îşi intrase deplin în rol. Stelian mă privea zâmbind. Nu dormise. Doar mă veghease.
-Bună dimineaţa, îngeraş. Mă duc să pregătesc micul dejun. Azi lucrăm.
-Daaaa. Să nu te mire dacă mă găseşti dormind… i-am zis eu râzând amuzată de hotărârea lui.
Dar nu glumea deloc! Chiar era hotărât să se apuce de treabă.
Ieri avusesem o discuţie mai lungă. Luasem aleile însorite la picior, cu ochii după flori, leurdă şi chestii de fotografiat. Şi vorbisem pe îndelete. Despre ce vrem să facem, cum să facem, despre dorinţa mea de a mă distanţa din când în când pe care el nu trebuie să o pună la suflet, căci face parte din mine… Despre cum am putea să câştigăm bănuţi lucrând de acasă pentru noi – din site-uri şi fotografie. În rest să facem yoga, să medităm şi să ne bucurăm de natură, ducând o viaţă simplă.
I-am zis din nou:
-Mi-e greu să înţeleg de ce tu ai nevoie să lucrezi într-un depozit, când ai putea foarte bine să lucrezi de acasă, pentru tine!
-Pentru noi! M-a corectat el…
-Munca aceea repetitivă, total lipsită de creativitate, este pentru cineva care, efectiv, nu ştie să facă altceva! Iar tu poţi face atât de multe lucruri! Întotdeauna mi-am dorit să am un site de care să mă ocup, unde să scriu diverse chestii, şi care să aducă bănuţi. Dar nu am înţeles niciodată cum e cu monetizarea asta… Iar tu ştii tot ce se poate ştii despre ea! De scris, pot scrie despre absolut orice, numai să îmi dai cuvintele cheie! Eu pot face conţinutul, tu te ocupi de restul!
-Şi de fotografii… Ai văzut că se pot câştiga bănuţi şi de aici.
În urmă cu 10 ani s-a ocupat de postat fotografii şi grafică pe diverse site-uri. Nu mai mult de 300 de bucăţi. Curioasă, am calculat câţi bănuţi îi aduseseră acele fotografii – erau în jur de 15.000 de dolari!!! Încă se mai vând şi aduc venit, chiar şi după 10 ani! Ceea ce mi se pare incredibil! E adevărat, nu sunt sume fabuloase – dar nici nu s-a mai ocupat de asta atâta timp şi nu a mai postat nimic!!! Ştie ce se vinde şi cum se vinde – pentru că e foarte important să ştii câteva secrete, nu e suficient doar să ai fotografii frumoase şi să le pui acolo. Înainte de a le posta este nevoie de prăgătirea fotografiilor – descriere, keywords, meta, etc…
-Daaaa! Fotografii oricum facem! Mai rămâne să selectăm din ele şi să postăm peste tot.
-O să avem site-ul nostru pentru postat şi vândut fotografii.
-Da, şi asta!… Deci, de ce ai nevoie tu de muncă în depozit?!
-Am vrut să strâng repede nişte banuţi. Din site-uri şi fotografii banii nu vin imediat.
-Ok. Ai strâns destui. Îţi ajung să trăieşti liniştit vreo 10 ani!
–Ne ajung. M-a corectat el din nou.
-E timpul să faci ceea ce îţi place. Aşa cum tu mă îndemni pe mine să fac ceea ce îmi place, o să o fac şi eu cu tine! Poi, nu?!
Cam aşa decursese discuţia. Când am ajuns acasă şi-a instalat ambele laptopuri şi s-a pus pe treabă.
Acum continuă. Privesc din când în când ca mâţa în calendar la monitoarele lui şi nu văd decât zeci de ferestre deschise, scripturi interminabile în care el citeşte poveşti ca în Matrix şi din care selectează câte o secvenţă – poate e femeia în roşu. Nu înţeleg mai nimic din ce meştereşte acolo, dar cred că aşa începe alchimia care creează drumul către ceea ce şi-a propus.
Aşa că azi, duminică, o să lucrăm o parte din zi – mai mult el decât mine care sunt acum doar pe post de observator din umbră. Apoi o să explorăm un deal!
Am epuizat aleile de plimbare din zonă! Da, e trist, dar adevărat! Le-am parcurs pe toate în lung şi în lat! Le ştim fiecare floricică şi sursă de hrană! Pe una am găsit urzici – şi am făcut piure din ele! Pe alta am găsit leurdă – au urmat o salată delicioasă, o omletă şi chiar am pus in ciorbiţă! Iar florile de leurdă sunt incredibil de rezistente! Şi acum avem flori de leurdă în fereastră!
Şi am văzut un deal pe care nu am ajuns. Încă. Din păcate trebuie să traversăm o autostradă ca să ajungem la el. Sperăm noi să fie un loc de trecere pe undeva. Dealul pare împădurit şi poate fi un obiectiv care merită vizitat.
Pe aici, totul e plat! Drept, brăzdat, ordonat! Riguros organizat şi întreţinut. Şi, totodată, extrem de plictisitor… Dealul acela pare neatins de obsesia englezilor de a ordona tot în jurul lor. Aşa că trebuie vizitat!
Dar un pic mai încolo. Acum lucram! Ssst!
Pai……..nu mai veniti acasa ??