Când ieşi din depozit trebuie să apeşi un buton care, aleator, face selecţia pentru control. Mai exact, se aprinde fie un bec verde – şi atunci poţi trece nestingherit, fie unul roşu – şi atunci te opreşti, întorci pe dos buzunarele, fesurile, glugile şi orice altceva ar mai putea fi un loc de ascunziş şi rămâi pentru control.
Ideea e că, dacă ai luat ceva, ei te pot prinde prin controalele acestea şi atunci te dau afară imediat. Se pare că sunt multe tentaţii prin depozit, deşi eu, sincer, nu am văzut nimic atrăgător… Ba chiar mi-a trecut de pufuleţi şi cipsuri!
Uneori acolo e un om de pază, îl poţi vedea. Alteori, nu e nimeni, dar el te vede şi îţi vorbeşte printr-un difuzor.
Într-una din zile, când mergeam în pauza de masă, chiar dacă repetam mantra:
-Verde! Verde! Verde! Verdeeee!
Prind roşu.
Bucurie mare… Şi aşa pauza e contracronometru! Acum aveam să pierd câteva minute cu controlul.
Nu era acolo nimeni, aşa că aşteptam să aud cârâiala din difuzor şi vocea paznicului nevăzut.
Aud cârâiala – semn că paznicul e cu ochii pe mine.
Şi vocea.
…???!!!… Cântaaa???!!!…
-What would you saaaay….. If I told yooooou…. You have a beautiful booody?
Rămân perplexă. Cu ochii în bocanci şi cu buzunarele pe dos.
Efectiv nu ştiam cum să reacţionez.
Poate cânta şi el pe acolo, de plictiseală… A deschis microfonul din reflex… Şi nu ştie că îl aud…
Aşa că, după 10 secunde de nemişcare, cu ochii cât cepele, mă prefac că nu am auzit nimic şi îi arăt din nou… buzunarele şi restul. Până aud, cu un ofat:
-OK! Thank you. You can pass.
Îmi strâng lucrurile şi buzunarele şi trec mai departe. Aveam să văd cine fusese omul de pază – era la recepţie de data asta.
Deci, contact vizual.
Eu sobră. Nu spun nimic.
El, cu o umbră de reproş şi ofuscare:
-You’re not too friendly…
Eu… Perplexă… După 5 secunde reuşesc doar să afişes un zâmbet chior, cretin. Cel mai cretin din viaţa mea… Mă şi vedeam cu dintele din faţă lipsă – ceva ca în “Dumb and dumber”.
După ce am trecut de el, vorbeam de una singură:
-No, se plictiseşte omul… Dapoi cum?! Şi eu sunt neprietenoasă… Asta ce fel de pază mai e, frate?!
Când am revenit din pauză, paznicul meu era tot acolo. Avea o morgă de nota 100. Îi cam trecuse de cântat. Privea prin mine.
-Şi-o fi dat seama că îl pot raporta pentru hărţuire?!
….……………………………………………
Şi ca să fie şi mai clar, la muncă sunt un morman de haine! Port nişte pantaloni bărbăteşti – au fost ai lui Lulu’, dar lui nu-i mai vin – un tricou, un bluzon(tot al lui Lulu’), un hanorac, un fes – care arată tot mai sarmant şi ciufulit, că nu îl pot spăla(e fesul cu bluetooth!!!) şi cu care arăt fix ca un băiat cu moţ… Şi un fular în care mă ascund toată ca să mă încălzesc! Pantalonii îmi sunt cam scurţi, bocancii cam grei – de abia merg, fesul îmi cade pe ochi, bluzoanele mă fac să arăt ca un halterofil… Uneori, la baie, mă văd în oglindă şi mă întreb dacă îşi mai dă seama cineva că sub mormanul acela de bulendre e o fată…
Da! Sunt un morman de haine! De afară par solidă, masivă, musculoasă. Dacă mă dezbraci, rămân un biscuite cu picioare pline de vânătăi. Că am slăbit. Şi încă mă lovesc. De cele mai multe ori cu cage-urile atunci când le pun pe furcile lolop-ului.
….…………………………………………….
Vă spusei deja că nu am să mă obişnuiesc niciodată cu job-ul ăsta…
Dar nici cu ţara asta!
