Viata ar trebui sa fie un joc. Un sir de actiuni in care ne implicam voluntar, cu determinare si bucurie. Dupa puterile fiecaruia, desigur.
Din pacate, sau din fericire, suntem programati inca dinainte de a incepe sa mergem in picioare, cu programele familiei in care ne-am intrupat. Si pe care nu le alegem la intamplare cand inca suntem spirite chitite sa reia jocul. Cu siguranta, aceste programe au un rost in evolutia noastra si in jocul numit viata dar, cu cat sunt mai restrictive si mai serioase, cu atat este mai stringent sa le oprim. Sa iesim din ele.
Al meu a fost legat de munca, truda pana la epuizare, caci doar asa poti trai. Ceva de genul: cine nu trudeste, nu mananca!
Nu am primit prea mult ajutor de la parinti sau frati. Ocazional, mai primeam cate ceva de la matusi sau de la bunici. Dar, de la cei pe care ii puteam atinge cu mana, caci traiam impreuna, putin.
Insa, am dat. Mereu am dat. Din timpul si din bunurile mele. Uneori tot ce aveam sau primeam din exterior. Nu am pastrat pentru mine mare lucru. Pentru mine trebuia sa gasesc mereu alte resurse, dar si acelea se epuizau repede caci le redirectionam. Pana intr-o zi…
Aveam deja peste 28 de ani si jucasem un joc obositor, incrancenat, trist. Priveam in urma si nu imi venea sa cred unde ajunsesem… Atunci am hotarat ca este timpul sa fac ceva si pentru mine. Sa ma ridic, sa ies dintr-o casnicie alan-dala, sa imi redobandesc feminitatea, increderea in sine, zambetul… Asa ca, mi-am desfacut parul strans in coada de cal mult prea multi ani, si, cu pletele in vant, am iesit din casa aceea in care simteam ca ma sufoc. Printre oameni. Si mi-am dat seama ca imi place sa fiu printre ei, sa ii cunosc, sa le aflu povestile… De fapt, om dupa om, mai aflam ceva despre mine.
Pana am ajuns in podul cu fan. Cine zambeste acum intelege metafora.
O vreme a fost bine aici. Caci erau atatea alte noi povesti de aflat si de pus in scena. Pana cand, m-a ajuns din urma programul. Pe care nu il depasisem. Inca rula in spate, in surdina: cine nu munceste nu mananca…
Hm… Din pacate, trebuie oprit acest program. Gata! Si-a facut rutina! Acum sunt un om copt. Trecut prin multe. Muncit si trudit. Plamadit in fel si chip. Din exterior, dar si din interior.
Caci simtirile, gandurile si senzatiile (pe care nu stiu de unde le captez) ma coplesesc. Ma pun la pamant cu fata in tarana si ma tintuiesc acolo. Tinandu-mi un genunchi ascutit pe ceafa.
Universul iti da din belsug. Acum stiu. Tot ce ai nevoie este in jurul tau, exact ca prana, particulele acelea mici de energie care curg fara incetare din cer. Sigur, nu iti pune si in traista – o mica actiune este necesara si din partea noastra. Dar, fara graba. Incet si fara teama. Nimeni nu iti poate lua ceea ce ai nevoie si ti se cuvine pentru ca ai facut demersurile necesare. Pe scurt, in jocul asta nu exista noroc sau ghinion, ci doar abundenta! Daca nu il iei prea in serios…
Insa, programul acesta al trudei ruleaza deja de 50 de ani, batuti pe muchie, si nu se lasa oprit…
Asa ca, inca trudesc… Pana si noaptea, cand oamenii din jur dorm, eu trudesc. Mintea mea umbla peste tot. Face scenarii. Cand mijesc zorile, pare sa se mai ostoiasca nitel si atunci mai fur cate un pui mic de somn. Ma trezesc obosita. Si caut o motivatie sa ma dau jos din pat. Sa imi incalt ciorapii vargati din lana, acum tricotati de mine…
Privesc in jur si vad. Stiu. Am tot ce mi-am dorit. Din abundenta. Suficient cat sa impart cu toata ulita si sa trimit si cu posta romana pe alte meleaguri. Ba am si sustinerea financiara ca sa ma opresc din a alerga pe roata sobolanului si sa imi explorez si folosesc harul. Adica sa ma apuc de tricotat cuvinte.
Sa continuu jocul asta numit viata, in impacare si cu bucurie. Fara sa mai iau asa in serios lucrurile.
Un salt si gata! Atat mi-ar trebui… Ca sa continuu jocul cu mintea linistita, usoara, zambitoare. Fara griji…
Oare se poate?!
