Dacă tu încă mai crezi că ai nevoie de ceva ca să trăieşti aici, nici nu ştii cât de mult te înşeli… Priveşte în jur şi vei vedea că totul este o mascaradă… Exact ca Nemo, în Matrix, poţi vedea cum imaginea se disipă în 0 şi 1… E o făcătură, clar!
Cei retraşi pe la ţară se mai amăgesc un pic, căci pe acolo matricea încă arată bine. Pe acolo încă nu au intrat cu programele de pus susul jos şi josul sus… De inversat valorile primordiale.
Ideea că lumea asta este o hologramă, o copie a lumii primordiale, cea adevărată, creată de adevăratul creator, cel iubitor… îmi pare din ce în ce mai reală. Explică lucruri pe care înainte nu le înțelegeam…
Trăim într-o hologramă! Suntem scântei divine care cred că trăiesc, că experimentează, că se joacă. De fapt, stăm în cocoanele noastre undeva suspendaţi într-un plan pe care acum nu îl pot percepe… şi visăm. Ca şi cum suntem într-un joc de ei creat şi regizat. Unul de strategie cu împuşcături, cu durere, cu sânge şi suferinţa aiurea în tramvai… Menită să îi hrănească.
Am suferit până la 45 de ani, prinsă fiind în programe de genul cine nu munceşte nu trăieşte, nu mănâncă, nu are nimic. Că trebuie să te măriţi, să faci copii, să îi creşti cât mai bine, să îi mâni la şcoală unde să fie cretinizaţi… Noroc că fiimiu e o scânteie divină mai trează decât mine… După liceu şi doi ani de facultate, a pus scoala în cui. Şi bine a făcut… Că nu duce nicăieri…
În lumea asta copiată şi stricată tot mai mult, bruiată de viruşi şi tâmpenii, scânteile divine, care cred că sunt oameni pe aici, au devenit prizonieri. Cred că evoluează reluând iar şi iar ciclul karmic care este doar o păcăleală ca să ne ţină aici. Captivi, ca pe sclavi. Căci au nevoie de noi, de suferinţa noastră, fricile sentimentele de vinovăţie, furiile, dorinţele oarbe… căci cu asta prospera ei. Iar noi? Scânteile divine în adormire, suferim căutând scăparea din roata asta nebună.
Scăparea există, dar nu aici! Viaţa aici, aşa cum o percepem, este doar o iluzie. Valorile sunt răsturnate, ce este bun a ajuns să fie întinat, ce e rău a ajuns să fie venerat… Bani, case, maşini, haine de firma, job-uri bănoase, muzică care doar te enervează şi îţi rămâne în cap, artă murdară, sexualitate dusă la extreme… Femeile au devenit bărbaţi, bărbaţii au devenit femei. Sau animale diverse… Grotescul, care acum câţiva ani ne oripila, acum face parte din cotidian. A devenit ceva firesc, aproape că nu ne mai deranjează… De ce? Pentru că omul are prostul obicei de a se obişnui cu orice!
Omului îi e bine şi spânzurat, după ce se obişnuieşte, nu?!
Dar, chiar dacă nu ne mai deranjează la fel de mult ca înainte, toate manifestările acestea groteşti, inversate, aiuristice, bălmăjitoate, obositoare, fără valoare… NU SUNT NORMALE! Iar, de la an la an, procesul acesta de urâțire a lumii în care, cică, trăim, se accelerează… O poți vedea și tu, nu ai nevoie de istorici pentru asta. Se întâmplă sub ochii tăi, zi de zi.
Viaţa asta, jocul ăsta, este un mare rahat cu perje şi, cumva, trebuie să ieşim din el! De ce?! Pentru că e de ajuns cât am zăcut aici, în realitatea asta în care nu putem evolua ca scântei divine… O, şi câte mai avem de învăţat! Dar nu aşa! Adevărata cunoaştere nu vine din suferinţa, asta e clar! Vine din iubire şi compasiune care nu mai există pe aici…
Adevărata cunoaştere nu are nevoie de şcolile lor cretine unde ne îndobitocim…
Adevărata cunoaştere nu are nevoie de bani, maşini şi case care ne înrobesc…
Adevărata cunoaştere nu o vom găsi aici, pe planeta lor!
Asta nu mai este planeta noastră, înţelegeţi?! Este o copie a planetei reale, cea adevărată, cea în care scânteile divine se pot juca frumos.
Şi au grijă să o strice tot mai mult, ca să stoarcă tot mai mult din noi…
Da, şi tot ei au creat şi aşa-zisul plan astral în care ajungem când murim. Cică. Este o altă realitate de ei meşteşugită, pe care acum doar câţiva o pot percepe. Şi aici, în planul acesta astral de ei creat, ne conving să ne întoarcem în Matrice. Căci, fără acordul nostru, nu o pot face. Liberul arbitru e divin, nu îl pot altera!
Tocmai asta e secretul! Dacă intrăm în legătură cu conştiinţa divină, conştientizam cum stau lucrurile, de fapt, şi ne folosim liberul arbitru, putem ieşi din toată povestea asta! Cum? Încă nu ştiu clar. Teorii sunt…
Ca în loc să te laşi atras de tunelul de lumină – de ei creat şi foarte ademenitor – mai bine priveşti în spate şi vei vedea universul acela real unde ne e locul. Că ar fi o uşă, sau ceva de genul, prin care poţi reveni acasă, acolo unde am fost de fapt creaţi şi unde ar trebui să ne jucăm.
Dar, pentru a reuşi acest lucru, trebuie să fii conştient de marea păcăleală în care trăieşti acum…
Tu, ca scânteie divină, eşti capabil de orice. Nu ai niciun motiv să te temi pentru nimic! Poţi realiza tot ce îţi propui, poţi fi creativ, poţi călători oriunde, poţi cunoaşte civilizaţii extraordinare de la care să înveţi lucruri extraordinare… Nu ai nevoie de nimic de aici! Totul e făcut doar să te ţină captiv. Să te simţi obligat să faci şi să dregi. Să ai şi să tot strângi. Şi tot nu o să îţi ajungă…
Mulţi au deja o căsuţă de poveste şi o vor pe a doua. Aşa, nu că le trebuie, ci că vor mai mult, mai frumos, mai înalt, mai sus, mai… fără rost… De fapt, sunt scântei divine adormite şi programate să muncească zi de zi ca furnicile. Nu să stea şi să conştientizeze cine sunt.
Oamenii, scântei divine care visează ce le este dictat de elită, dacă stau degeaba încep să îşi pună întrebări şi asta nu e bine. Trebuie ţinuţi ocupaţi! Mereu ocupaţi, până la epuizare. Ca să nu mai ştie de ei. Şi asta e simplu. Le instalezi programe precum trebuie să acumulezi bunuri materiale că doar aşa eşti şi tu cineva. Trebuie să câştigi bani ca să fii mai breaz decât alţii. Trebuie să ai una sau chiar două maşini, cât mai scumpe, ca să fii invidiat. Trebuie şi trebuie… mereu altceva…
Sunt şi cei care au ajuns la vârsta la care nu mai vor nimic. Lor le trebuie doar televizorul şi o mâncare bună. Tot oameni adormiţi sunt şi ei…
Un om treaz priveşte prin tine. Te vede aşa cum eşti fără judecăţi, admirând scânteia divină care, din păcate, sforăie în coconul ei și crede că trăiește. Un om treaz, care a devenit conştient de ce este, unde este şi ce poate, se amuză de toate atrocităţile…
– Vine războiul! Tu nu vezi?! Trebuie să te pregăteşti, să strângi mâncare în pivniţă, să îţi faci provizii de apă şi consumabile. Borcane şi hârtie igienică. De ce nu acţionezi?! Eşti inconştient?!
– Sunt cât se poate de conştient şi, dacă te-ai opri un pic, ai vedea că tot ce faci este fără rost. De ce te temi?
– Voi, ăştia rupţi de realitate, o să muriţi pe capete!
– Băăăi! Asta e exact momentul pe care îl aşteptam, noi ăştia… rupţi de realitatea ASTA. Care este o mascaradă. Este o făcătură denaturată. Este o hologramă în care valorile sunt inversate. O lume ireală în care oamenii, scântei divine adormite, nu mai evoluează, ci doar se zbat pentru supravieţuire…
– Noi, ăştia prevăzători, o să supravieţuim!
– Din păcate, voi o să rămâneţi prinşi în matrice. Încarnare după încarnare. Viaţa după viaţă. Că, cică, aveţi o karmă care trebuie arsă… Dar, înainte de va primi noul trup (de fapt, iluzia unui trup nou care este perceput de decodorii AND-ului şi ai simţurilor că este real, când el nu e… e doar un program, o înşiruire de 0 şi 1)… Deci, înainte de a vă… îmbrăca în aşa-zisul nou trup, o să vă fie ştearsă memoria. Iar şi iar. Şi mereu o veţi lua de la zero, veţi reînvăţa ABC-ul, beţişoarele şi bastonaşele… Veţi suferi, crezând că aşa progresaţi… Reluaţi ciclul la nesfârşit… Şi, de fapt, cu mintea ştearsă, este imposibil să mai învăţaţi ceva… Ca să arzi karma, dacă chiar există, e de ajuns să conştientizezi unde ai greşit. Din acel moment te schimbi şi poţi merge mai departe. Nu e nimic de plătit sau de primit, ci doar de conştientizat.
– Păi, înseamnă, că pot şi să omor pe cineva că nu trebuie să plătesc?!
– O scânteie divină conştientă de ceea ce este nu va face veci aşa ceva. Va juca jocul în armonie cu tot ce o înconjoară, în iubire şi compasiune. Va face bine şi nu rău. Numai un om, scânteie divină adormită, poate gândi aşa…
Omule, e timpul! Cum zicea un… posibil prieten, om adormit şi înfundat până la gât în pământul realităţii pe care crede el ca o trăieşte…. Se apropie zorii hiperconșțiintei! Tot ce trebuie să facem este să… ne amintim ce suntem. Atunci vom depăşi fricile, temerile, vinovăţiile, judecăţile şi prejudecăţile… Vom scoate capul din cutie. Deşi, tare vine să zic că ne vom scoate capul din kur. Sau că ne vom da drumul la coadă pe care am început să ne-o mâncăm, ca un uroborus…
Să ne rupem din iureşul cotidian, să ne aşezăm pe margine şi să vedem lucrurile aşa cum sunt, cu inima şi prin prisma intuiţiei. Nu cu mintea, căci mintea este atât de înşelătoare azi… atât de uşor de manipulat. Nici nu ştim de unde ne vin ideile! Sub ce formă…
Inima şi intuiţia, însă, nu te pot înşela. Căci simţi, omule pe cale să te trezeşti, că ceva nu este ok! Că totul scârţâie din rărunchi! Că bărbaţii efeminaţi sunt oameni defecţi. Că demonii de la festivitatea de deschidere a jocurilor Olimpice de la Paris nu au ce cauta acolo… Că şcoala te îndobitoceşte, că valorile nu mai sunt ce erau, că banii nu îţi aduc fericirea şi nici nu o întreţin… Că farmaciile ne ţin bolnavi, că pandemia a fost o făcătură, un exerciţiu global de înrobire…
Că singurele lucruri care au rămas cât de cât neîntinate sunt cele simple. Că avem nevoie de natură pentru a ne recalibra. Că ne simţim mai bine când suntem creativi, când dansăm, cântăm, scriem, pictăm sau ne jucăm…
Şi câte şi mai câte sunt… Inima le simte, le îmbrăţişează, tânjeşte după ele… Inima noastră tânjeşte după normalitate! După lumea aceea reală, primordială, cu adevărat creată de dumnezeul nostru cel adevărat. Cel bun şi iubitor, care nu vrea să ne facă să suferim, dimpotrivă! Suntem bucăţi din el, emanaţii ale lui, scântei din el! E firesc să ne vrea suferinzi sau fericiţi şi împliniţi?!
Tu, ca părinte, cum ai vrea să îţi vezi propriul copil?!
Moartea e momentul în care ieşim din matricea asta, urcăm la o vibraţie mai înaltă unde putem găsi ieşirea. Uşa către lumea primordială de unde putem merge absolut orânde dorim. În iubire şi compasiune. Unde putem evolua pentru a ne atinge potenţialul maxim, acela de dumnezei. Încă suntem copiii lui, mai avem muuult de crescut până la a fi asemeni lui. Dar aici, în matricea asta defecta, nu avem nicio şansă… E timpul să mergem mai departe, gata cu toate neroziile astea fără seamăn! Care ar fi preţul?! Viaţa?! No, dar suntem nemuritori!!! Aţi uitat?!
