Trebuie să recunosc că am probleme în a mă lăsa purtată în planurile astrale, noaptea, la culcare. Aşa că profit de timp pentru a asculta diverse cărţi audio. Acolo, în linişte, fără să deranjez pe nimeni. Acum ascult Cartea Alba inspirată de Ramtha… În partea de aseară vorbea despre cât de important este să ne trăim viaţa făcând ceea ce ne place, că nu avem datorii sau obligaţii, că legile în care ne tot încurcăm nu sunt importante. Desigur, totul în limitele bunului simţ, acţionând ca o scânteie divină şi nu altfel. Despre asta vorbise pe îndelete înainte…
Buuun! Trebuie să recunosc că am rezonat 100% cu partea asta! Este ceva ce intuiesc de mult timp şi caut să aduc în viaţa mea pe toate planurile, inclusiv pe cel al job-ului…
Sigur, în lumea asta aiuristică, unde valorile sunt uitate, trăirea în congruenţă cu tine însuţi, este o mare provocare…
Acest sfârşit de săptămână a fost altfel. Stelian are de lucru ceva la un proiect pe calculator, aşa că am făcut planuri doar pentru mine. Am fost să o vizitez pe tanti Doina… Cu o pungă cu cherry şi multă voie-bună. Căci omuleţul acesta care este pe aici, în viaţa asta, de 79 de ani (Waw! Că aş fi zis că sunt undeva la 65 maximum!) a reuşit să mă încânte. Rar mi-a plăcut atât de mult un om şi atât de repede…
Fostă învăţătoare, fără copii, singură, într-o căsuţă bătrânească, musceleană. Puţin, dar numai puţin, modernizată. Firide, dulăpioare, ferestre… toate micuţe şi drăguţe… Exact ca în odăiţa de lut care era odată în faţa casei, aici, la noi. Până şi un pat cam ca cel în care dormeam cu bunica, pe o saltea umplută cu paie…
Atât de bine m-am relaxat la ea, încât am căscat aproape non-stop.
– Aoleo! Te-am plictisit cu poveştile mele!
– Nu, tanti, m-am relaxat… De mult nu m-am mai simţit atât de bine… Stau aici (eram în balansoarul cu pernă umplută cu fân) ca într-un cuib… E tare bine la dumneavoastră… Îmi place…
– Să mai vii!
Sigur o să mă mai duc la omuleţul acesta cu ochii vii, luminoşi, plini de iubire… Cât e ea de micuţă, când am intrat în curte, m-a luat în braţe. Practic, se cuibărise în mine, cu mult drag. Mă ţinea cu ambele braţe de mijloc şi se făcuse mică, mică, acolo, undeva la nivelul abdomenului… Părea a fi jumătate din mine… Eu un uriaş pe lângă ea…
O manifestare sinceră, spontană, care m-a cucerit imediat… Clar că se bucura că i-am intrat în curte!
Mi-a făcut turul de onoare, care a durat puţin, căci curticica ei este micuţa, dar plină de roade… Mere, roşii, sfeclă, vreo doi ardei, pătrunjel şi vreo doi morcovei… Toate în cantităţi mici, aşa, cam cât pentru ea… Un om micuţ şi plin de viaţă…
Apoi m-a dus şi în casă. Să îmi arate o poză cu mama ei şi să îmi aleg o carte – căci asta era pretextul pentru care o vizitasem, vroiam ceva de citit şi ştiam că ea are…
O căsuţă pe măsura ei! Micuţă şi drăguţă. Se vedea că tanti nu este preocupată de partea materială… Că are o viaţă simplă şi curată. Că nu îşi consuma energia cu lucruri inutile… Că se bucura din plin de ceea ce chiar contează… Şi avea atât de multe poveşti… Despre mama ei, despre foştii elevi, despre religie, despre război… Practic, poţi vorbi cu ea despre orice!
Când am plecat, începuse să se însereze. Şi am avut şansa să văd pomul care face… găini! Auzisem că sunt găini care, iarnă, vară, dorm în pom, dar nu le văzusem!
Băi, e fabulos să vezi un pom plin cu găini!
Şi cât de convenabil! Nu mai trebuie să te trezeşti dimineaţa cu noaptea în cap să le dai drumul, nici să le închizi şi nici să le mai faci curăţenie în coteţ!
Sunt găinuşe rasa pitică, iar pomul acela e renumit – toată lumea se minunează de el.
– Să îl fi văzut acum câţiva ani, când pomul era mai mic. Erau ciorchine în el! Ziceai că a înflorit în toiul iernii!
Pe drumul de întoarcere, pe costiș (o stradă înclinată la, cred eu, 45 de grade) stă tanti Violetă. A vândut apartamentul de la oraş şi s-a mutat, de vreo 3 ani, în Godeni (locul unde a copilărit). Ea şi soţul, au cumpărat un loc cu trei căsuţe pe care le-au tot modernizat. Toate… Eu, una, nu înţeleg de ce, căci una le-ar fi ajuns cu siguranţă… Oricum, au reuşit să facă în 3 ani cât nu au făcut alţii într-o viaţă.
Tanti tocmai ieşea din curte cu o găleată cu lemne într-o mână și o plasă cu ceva în cealaltă. Obosită, frântă…
– Bună seara! Cam obosită păreţi…
– Da, măi Isabela… Că e mult de muncă…
– Tanti, e timpul să vă mai şi odihniţi… Atâtea aţi făcut pe aici! Aveţi acolo sus o terasă de basm de care ar trebui să vă bucuraţi în fiecare zi!
Fusesem sus, pe terasă… Una din cele trei căsuţe bătrâneşti au ales să o facă terasă. Au acolo şi grătar zidit! Şi hamac! Şi vreo 3 canapele de unde poţi admira o superbă privelişte! Şi o masă mare cu scaune unde poţi sta la poveşti muuult şi bine… Un loc de vis, unde m-am relaxat până la căscat, cum îmi e obiceiul…
– Păi, ce să fac, Isabela? Că eu muncesc mai mult… El (şi arătă cu capul spre direcţia soţului care tocmai venea zâmbind relaxat cu câţiva ciorchini de struguri), să nu mă audă, e… aşa, mai lent… Eu sunt forţa aici…
– Tanti, l-am văzut cu ochii mei cum crapă lemne, cum coseşte iarba, cum trebăluieşte mereu ceva pe lângă casă. Eu zic că dumneavoastră munciţi prea mult. El?! E normal!
Aici am început să rând. A râs şi ea.
– Da, şi fetele îmi spun la fel. Că muncesc prea mult… Dar nu mă pot opri…
Da, ştiu ce vrea să spună. Ca şi pe mine mă mai apucă zelul ăsta… Ca să le fac toate, ca să fie totul perfect, ca să nu las nimic nefăcut… Şi, oricum, a doua zi totul trebuie luat de la capăt…
Aici, dacă ai strâns o pânză de păianjen, a doua zi e la loc…
Cumva, locul, vrea să rămână într-o anumită formă, într-un echilibru de el ştiut… Se reface la forma lui iniţială… Oricât ai interveni tu, oricât ai munci, el se reface… Aşa că, nu e mai bine să laşi totul în voia locului şi să petreci timpul în hamac cu o carte bună în mână?! Sau, de ce nu, stând degeaba, că pisica la soare?…
Pe costiş cobora maşina lui Gabi. Un consătean, cum pot să îl numesc după aproape 6 ani de Godenit, care are acum vreo 9 vaci şi munceşte de dimineaţă până seara. Distribuie lapte în Godeni de două ori pe săptămână, în Câmpulung tot de vreo două ori, şi îţi aduce la poartă, la comandă, şi caş dulce sau caş afumat. Produse bune, de calitate. Uneori mai cumpărăm şi noi.
Toţi cei care îl văd îi spun, însă, că munceşte prea mult. Şi aşa e. El mereu e ba la coasa, ba la strâns de prune, ba la construit ceva pe lângă casă, ba la văzut un teren nou pe care să îl cumpere… Din zori şi până seara. Iar noaptea nu poate dormi. E mereu în priză. Pentru mine el este cel mai bun exemplu că munca este bună, dar cum măsură…
S-au pus la vorba, în stilul oamenilor de pe aici, pe care eu nu îl înţeleg deloc. Ei se ştiu, căci au copilărit împreună, ştiu care pe cine a ţinut, ce copii are, cu cine e vecin, pe unde are pământ… Pentru mine discuţiile lor sunt o înşiruire neînţeleasă de nume pe care nu le pot asocia cu nicio fată. Nu au sens.
Aşa că am zis politicos bună seara şi am plecat.
Deja se întunecase. Iar pe drum am realizat că în acea zi am văzut clar diferenţa dintre un om neinteresat de partea materială, unic aici în Godeni – căci nu cred că mai fie cineva ca tanti Doina – şi cei preocupaţi, în mare parte, de acest aspect. Diferenţa dintre un om care apreciază bucuriile simple ale vieţii şi cei puşi mereu pe muncă, care uită, pur şi simplu, că sunt scântei divine şi că, de fapt, sunt aici ca să se bucure de viaţă, nu să muncească până la epuizare…
Tanti Violeta a avut o operaţie la inimă, ceva cu transplant de vase de sânge luate de pe braț, iar Gabi merge cu mare greutate, ar trebui să facă o operaţie la unul dintre genunchi, dar nu are timp…
Tanti Doina, însă, la 79 de ani este mai sprintenă şi mai energică decât mine…
Un tablou complet despre cum ar trebui să ne trăim viaţa. Şi de ce…
Sunt sigură că tanti Doina nu are pensie mare, dar ea e mulţumită cu ce are. Şi trăieşte frumos. În bucurie şi armonie cu ea însăşi şi ceea ce o înconjoară. Gabi şi Tanti Violeta au venituri mai mari, muncesc pe rupte, sunt nemulţumiţi şi mereu au motive să se plângă…
Vă pup şi mă duc să mai fac suc! De mere! Căci a avut succes şi acum mai e loc în frigider pentru alte două sticle! Că mere sunt, din abundenţă! Trebuie doar să le strângi de pe jos…
