A trecut aproape un an de când nu am mai povestit nimic cu voi… Şi mărturisesc că îmi e dor să scriu… Aşa, lucruri rupte din inimă.
Că de scris, scriu! Dar numai “prostii”, cum, le zic eu… Adică articole SEO pentru bloguri, advertoriale, pagini pentru siteuri, descrieri produse… Că aceasta este în prezent activitatea aducătoare de bănuţi.
Dragilor!
Amu suntem în România. La Godeni. Locşorul acela din Argeş care m-a fascinat de când eram copilă…
Mă uita Dumnezeu prin livadă, cu ochii după lăcuste şi albine care îşi aveau fiecare câte o poveste. Iar florile… Erau atât de multe! Reveneam la realitate doar la chemările bunicii sau a vreunei mătuşi – Dumnezeu să o odihnesacă, oricare ar fi ea, că doar una mai este în viaţă acum. Cu buchetele de flori pentru toată lumea şi o coroniţă în păr.
Fain îi că locul nu s-a schimbat. Parcă dealul e un pic mai umflat, parcă potecile mai lipsă, parcă ploile mai rare şi pomii mai uscaţi… Dar mirosul, aerul, gâzele, poveştile, respiraţia şi bătăile de inimă ale pământului… Apa din fântână, murele, podul cu fân, magazia cu comori uitate…. He! Atât de multe sunt neschimbate!
Pe noi ne prinse carantina aici. Şi nu e nici un bai. Şi nici diferenţă între cum ne era viaţa înainte şi cum ne e acum. Atâta doar, că, atunci când merem după apă, la izvor, cât trecem prin sat, purtăm măşti şi mănuşi – obligatorii aici. Şi avem telefonul la noi cu declaraţiile cu semnătură olografată.
Azi am strâns prima noastră recoltă de spanac. Baby-spanac! Da, ştiu – e Paştele, nu se lucră. Dar melcii nu ştiu asta, aşa că erau puzderie prin pădurea noastră de spanac – se înfruptau în voie. Şi fu o decizie rapidă, de moment.
-Băi, dihăniile astea ne lasă fără spanac… Hai să mai culegem şi noi ceva înaintea lor!
Aşa că am cules din el. Şi am dat şi pe la vecini.
Dar urmează multe alte recolte. Căci fură pregătite cu mare dichis, încă din toamnă, de anul trecut, mai multe brazde înălţate. Ne dorim să avem în grădină toate legumele necesare, ca să nu mai dăm bănuţii pe ele pe la alţii. Şi să muncim şi cât mai puţin. Ca să avem vreme mai lungă de meditaţie şi fericit.
Bine, nu pot zice că acum ne spetim… Că mai tot ce facem este un motiv de relaxare. Chiar dacă uneori ne rupem spinarea cu sacii cu pământ din pădure… la final suntem relaxaţi. Şi fericiţi. Că mai facem un loc fertil pentru roşii sau altceva.
Descopăr plantele medicinale. Am început cu păpădiile – covor galben zumzăitor, fermecător sub un cer albastru, adânc şi nemişcat… – Sirop, tinctură şi ceai, toate detoxifiante.
Apoi ciubotita cucului, sau ţâţa oii – aromată, parfumată, discretă, refinata – subtil insinuată sub umbra pomilor, răzleaţă, nestingherită, zveltă şi demnă, apariţe diafană şi calmantă… – Ceai pentru somnic în pace şi papa dureri de cap! Câteva savurate ca atare – sunt delicioase şi se pot pune şi în salate! Adevărate delicatese îs!
Şi am mai descoperit sus, în mica pădurice din spate – loc tainic şi plin de bogaţii – iarbă de ceapă – bună pentru chifteluţele din legume.
Avem şi o mică tânără livadă. Căci am plantat în toamna câţiva pomi. Prea puţini, aş zice eu, dar nu le poţi face pe toate odată… Mulţi pomi sunt uscaţi, bătrâni, obosiţi… Înfloresc prea devreme şi se îngălbenesc prea devreme… Şi uită să mai şi rodească, sărmanii…
Dacă ar fi după mine, aş planta numai pomi! Peste tot! M-a durut sufletul pentru fiecare creangă tăiată… Şi fiecare trunchi retezat mi-a brăzdat inima… Creşte atât de greu şi, în numai 10 minute, poate fi la pământ… Cu toată frumuseţea lui trecută…
Într-o dimineaţă l-am scăpat pe Lulu din ochi şi, scurt, o retezat vreo doi meri uscaţi de pe lângă gard… Nu zic că nu erau trecuţi, sarmanii, dar parcă tot mai aveau o crenguţă, două vie… L-am boscorodit o juma de zi… Cu patima ţăranului rănit… Greu m-a îmbunat… Şi doar promiţându-mi că plantează câte 5 în schimbul fiecăruia…
Pomul e o entitate sfântă. Leagă pământul de cer, iar între ele pune roade pentru om. Îi lasa umbra să aibă loc de meditaţie şi descântec, de curăţare şi purificare. Iar deasupra îl veghează cu foşnet sacru, protejându-l de gânduri… E lăcaş pentru păsări şi gâze… Şi, uneori, ascunziş poznaş pentru copii… sau loc de legănat… No, cum să nu ţi se rupă sufletul când îl tai?!
Ne străduim să îi clonăm pe cei bătrâni şi despre care îmi amintesc eu că erau buni roditori. Lulu zice că mai bine cumperi. Io nu îi mai zic nimic, dar ştiu că mai bine îi să aduci un omagiu acelui pom drag, ducându-l mai departe. Că mi-l amintesc pe fiecare…
Ăst’ e un măr cu mere galbene – m-o certata Mica că l-am scuturat într-o toamnă, în loc să strâng cu grijă măr cu măr…
Ăst’ e un păr magic de care toată lumea îşi aminteşte – ca pe toţi i-a pomenit cu poape dulci, zemoase, galbene, aromate şi parfumate, de te răcoreai şi hrăneai în acelaşi timp…
Ăst’ e un măr ionatan cu mărul mic, dar atât de gustos că uiţi la ce te gândeai de îndată ce muşti din el…
Lulu nu le ştie poveştile, dar le afla el, încet-încet.
Aci suntem un bivol – paşnic, molcom, încet, greori. Ăsta îs eu.
Şi o capră – ţine-te după ea, dacă poţi! Într-o secundă i-au trecut 10 idei prin cap şi s-a şi apucat de toate! Odată! Ăsta e Lulu.
Cumva învăţăm să facem lucrurile încet ca un bou şi, totodată, variat ca o capră. Şi roadele încep să se vadă. Cu mare belşug.
No, hai că mă duc sa fac un spănăcuţ din prima noastră recoltă.
