Am urcat o vreme suflet lângă suflet, într-o spirală către cer. Amândoi am simţit cum ne cresc aripi şi ne-am entuziasmat la gândul că vom putea zbura. Deja visam cât de fain va fi să brăzdăm cerul, unul lângă altul, într-o sincronizare perfectă de zbatere de aripi, un sincron ceresc. Să vedem munţii de acolo de sus, apele, dealurile, satele şi oamenii, mici-mici ca nişte furnici… Şi să coborâm apoi pe pământ ca să le spunem ce am văzut. Să le amintim că pot avea aripi şi le pot vedea chiar ei toate cele.
Un vis frumos. Nimic rău în el. Un vis binecuvântat de univers. Care îşi făcuse treaba. De acum era doar vrerea noastră să facem primii paşi şi să ne ridicăm. Aripă lângă aripă.
A fost scurt, aşa cum sunt visele. Dar intens. A deschis celulele şi a schimbat paradigmele din jur. Cumva, nimic nu mai e ca înainte. Toate au prins dorinţa de a avea aripi.
Nici nu se putea altfel! Când vezi cât de fain e să zbori, să te ridici de la pământ, să te plimbi printre nori ca o rază de soare, să îţi simţi inima plină de iubire… E clar că totul se va schimba, cumva, lângă tine.
Visul nu s-a împlinit pentru că asta necesită o minte curată. Pură. Fără prejudecăţi. Fără temeri. Necesită credinţă deplină. În tine însuţi şi în ce va urma. Căci altfel, lucrurile cereşti nu se pot împlini. Bisericile nu au nevoie de paratrăsnet pe turlă…
Am rămas aici, pe pământ, dar cu ochii către cer. Şi încă simt cum mă ridic. Cum sunt ridicată. Din nou, am simţit iubirea. Şi binecuvântată sunt, chiar dacă a fost doar o scurtă clipă de visare…
