Azi voi pune cărţile pe masă… Cu faţa în sus.
….……………………………………………………
Ştiu că port cu mine o rană adâncă…
E în mine, bine înrădăcinat, un conflict greu…
E ceva legat de relaţia cu tatăl meu.
Mi-ar prinde bine părerea unui psiholog. Poate el vede ceea ce eu nu vreau să văd. Evit să privesc în faţă. Direct şi fără echivoc. Căci ştiu că, dacă mi-ar reuşi treaba asta, cumva rana s-ar închide… Adevărul, conştientizarea, recunoaşterea, autocunoaşterea şi, deloc cea din urmă, iubirea! Ele sunt cele care vindecă. Care cauterizează rana.
….……………………………………………………
Se spune că de la părintele de acelaşi sex învăţăm cum să iubim. În timp ce părintele de sex opus ne învaţă cum să ne lăsăm iubiţi…
Ambele lecţii sunt importante…
Extrem de importante!
Pentru că nu poţi fi complet dacă nu ştii să le faci pe amândouă. Iar primul “partener” cu care deprinzi ambele sensuri ale iubirii eşti tu însuţi…
Relaţia dintre mamă şi fiu este la fel de importantă ca şi cea dintre tată şi fiică… Pentru că din ea copilul deprinde arta de a primi iubirea…
Culmea e că, deşi mama nu a fost în planul fizic în viaţa asta decât până la cei 5 ani ai mei… De iubit ştiu să iubesc. Ştiu să dăruiesc iubirea… Să fiu atentă la limbajul partenerului… Să îi vorbesc astfel încât acesta să mă înţeleagă… Ştiu să mă dăruiesc, să susţin, să mă dedic, să dau iubirea!
Mama, cumva, şi-a făcut partea ei de treabă…
Tata, însă… Se pare că nu… Chiar dacă el a fost mereu lângă mine! Asta e culmea! A fost acolo! Mereu! Dar e ca şi cum nu ar fi fost… Deşi prezent, atent, dedicat, el, cumva, a rămas izolat în lumea lui. Departe de mine.
Nu am vorbit niciodată cu el deschis…
Nu i-am spus niciodată că îl iubesc…
Nu am simţit niciodată că putem face ceva împreună… O excursie, o petrecere, un curs de dans…
Nu am petrecut timp împreună, ca tată şi fiică… Nu am amintiri cu tata, amintiri plăcute pe care să le povestesc cu drag…
Eu, singura fată între trei copii, ar fi trebuit să fiu prinţesa lui. Dar nu am fost… Chiar dacă el a fost acolo şi, la fiecare 1 martie şi zi de naştere mi-a adus un buchet superb de flori…
Îl cunosc foarte bine, dar nu am simţit niciodată că el m-ar cunoaşte…
Mi-ar fi plăcut să putem vorbi deschis. Să pot să îi spun că toată şcoala pe care am făcut-o a fost greşit pornită. Că nu am urmat calea mea. Că am făcut mult timp doar ce s-a aşteptat de la mine să fac, pentru a-l mulţumi pe el… Sau pe alţii… Că uneori mă simt sufocată de faptul că nu pot exprima, manifesta, dărui… ceea ce port cu mine! O iubire mare, mută, tăcută! Faţă de tot şi de toate…
O iubire pe care nu ştiu cum să o manifest, sau să o las să îşi urmeze cursul firesc faţă de mine însămi şi faţă de ceilalţi…
Nu ştiu să primesc iubirea, iar el , tatăl meu, îşi are o parte din vină…
Nu toată! O altă parte e a mea… Ştiu…
Îmi iubesc tatăl, dar nu ştiu să îi arăt asta şi doare. Al naibii de rău…
Iar uneori rana asta se dechide. Crapă. Sângerează.
Şi, pentru că tatăl mai reprezintă o parte din legătura cu divinitatea, sufletul meu, care nu poate avea o relaţie deplină cu divinitatea din el, se chirceşte ca un copil părăsit… Orfan… Şi urlă de durere…
Urmează o cădere liberă.
La nivel fizic, mental – asta e depresia… Care, oricât de bine mi-ar fi, periodic revine. Îşi reintră în drepturi. Mă striveşte ca pe o gărgăriţă naivă şi inocentă… Când cred că le am toate şi toate merg din plin, vine ea şi, cu bocancul ei nemilos cu vârf de oţel, mă tufleşte de nu mai ştiu de mine…
Şi ştiţi ce e şi mai dureros în momentele astea?! E faptul că partenerul, conectat deplin cu mine, suferă şi el. Habar nu are ce l-a lovit! Aşa! Din senin!
Eu una m-am obişnuit cu pendulările aste. Căderile astea în gol, fără plasă de siguranţă. Că doar le exersez sârgunicios din copilărie!
Poate chiar am găsit o bucurie stranie în ele… Căci, după ele, urmează o schimbare majoră…
Dar el?! El? Sufleţelul ăsta candid şi luminos care vede în mine un înger… Uneori cu toane… El ce vină are?!
….……………………………………………………
Un psiholog ar spune, probabil, că toate problemele astea ale mele vin din copilărie… Şi aşa o fi! Că de acolo eu am amintiri deloc plăcute… Legate de tatăl meu. De felul cum se purta el cu partenera lui de viaţă.
Chiar dacă eram mică, îmi amintesc şi episoadele cu mama… Bătăi… Certuri… Urlete… Teamă… Plânsete… Oricât a încercat mama să ascundă lucrurile astea, eu, copil de 3 ani, le-am văzut… Le-am simţit… Le-am înregistrat acolo, în mine… Adânc. Le-am îngropat în carnea mea… În sufletul meu…
….……………………………………………………
Oare de ce, dintre toţi copiii, eu, fiica, sunt singura care îşi mai aminteşte toate aceste lucruri?! În timp ce ei, fii, par a fi uitat complet de aceste episoade…
….……………………………………………………
De aceea, acum, când îl aud pe tata spunând că a iubit-o mult pe Dorina, mama, o parte din inima şi sufletul meu sângerează… Pentru că eu ştiu cum se exprimă iubirea… O ştiu atât de bine… Dar, încă, nu ştiu cum să o primesc…
Pentru că iubirea asta, aşa cum o dăruia tata, aducea mamei multe vânătăi…
….……………………………………………………
E o luptă continuă în mine…
O luptă în care, periodic, aripile de înger ard cu flăcări lungi…
Flăcări care urcă vijelios către cer… Către tatăl de acolo… Imaginea tatălui de aici şi jumătate de Dumnezeu.
….……………………………………………………
Acum, după atâta timp de experimentat în viaţa asta, ştiu că un om nu poate trăi împăcat cu el însuşi dacă nu are acces la toată dumnezeirea din el… La iubirea aceea în ambele sensuri…
Iubirea faţă de el, în primul rând.
Pentru că, degeaba se iubeşte el, pe sine, dacă nu ştie să şi primească această iubire… Iar totul începe cu tatăl de aici… care, încă, nu şi-a făcut partea lui de treabă…
Sau poate că el şi-a făcut-o, dar eu am rămas prinsă în trecut, în amintiri, în vânătăi şi temeri…
